27 Martie 1918 (RE)Unire a Basarabiei cu Dacia-Romania In cuvintele Lor

Magazin Romanesc de materiale, Instalatori Romani in Londra. 12 The Broadway, Gunnersbury Lane, London W3 8HR 07958713549 . Parcarea este gratis in fata magazinului.
Romania Mare
Romania Mare

Spicuim din Seria Romaniana: Romani cu care ne mandrim, a ziaristului Gabriel Teodor Gherasim, cateva fragmente din interviuri luate de acesta unor personalitati culturale, politice si intelectuale romanesti dintre Nistru si Prut.

Astfel, prin cuvintele lor, o sa fim mai aproape de realizarea sacrificiilor celor are au refacut Romania Mare si a importantei acestei reuniri de neam dintre Nistru si Tisa.

 

Interviu cu Maestrul Ioan Paulencu Artist al Poporului din Moldova, solist al Operei Naţionale, Preşedintele Societăţii Culturale Salvati Folclorul, conferenţiar universitar:

Noi românii din Bucovina de Nord, Bugeac şi Basarabia, în decurs de aproximativ 250 ani, am trăit doar 22 de ani în propria noastră ţară România, din 1918-1940… Cred că nu este nici o noutate dacă voi răspunde că am suferit enorm de mult pentru că am fost şi sunt român. (I Paulencu)

născut la 5 decembrie 1940, regiunea Cernăuţi, comuna Voloca

Deputaţii Sfatului Ţării participanţi la şedinţa legislativului basarabean în ziua de 27 noiembrie/10 decembrie 1918, la care s-a votat reforma agrară şi unirea necondiţionată a Basarabiei cu România. Rândul din faţă, culcaţi: Maxim Tiron, Constantin Osoianu, Leonid Ţurcan, Nicolae Secară, Nicolae Suruceanu, Simion Galeţchi, Gheorghe Tudor, Dumitru Ştirbu Aşezaţi pe scaune: Ilarion Buiuc, Gheorghe Năstase, Mihail Maculeţchi, Ignatie Budiştean, Teodor Bârcă, Pavel Cocârlă, general Artur Văitoianu (Comisar general al Basarabiei), Pantelimon Halippa (preşedinte), Constantin Bivol, Vasile Mândrescu, Ştefan Holban, Elena Alistar, Ion Ploscaru, Ion Ignatiuc, Gherman Pântea, Tudose Roman În picioare, rândul din spatele celor aşezaţi: Anton Caraiman, Teodosie Bârcă, Ion Bucătaru, Chiril Spinei, Nicolae Ciornei, Dimitrie Cărăuş, Teofil Ioncu, Pavel Grosu, Gheorghe Murgoci-Munteanu (expert agrar), Nicolae Bivol, Andrei Găină, Ştefan Ciobanu, Nicolae Cernăuţeanu, Grigore Cazacliu, Iacob Suceveanu, Zamfir Munteanu, Mihail Minciună, Petre Codreanu, Vasile Laşcu, Ion Valuţă, Dimitrie Dron, Romulus Cioflec (spectator), Emanuil Catelli (director agricultură) În picioare, ultimul rând, pe trepte: o doamnă neidentificată, Alexandru Groapă, trei persoane neidentificate, Daniel Ciugureanu, Ion Pelivan, un spectator, Gheorghe Druţa, Vasile Ţanţu, Iova Tudosie, un ostaş-garda de onoare, Onisifor Ghibu, Grigore Turcuman, un spectator, Dimitrie Botgros (prefect al judeţului Lăpuşna), Gheorghe Stavri, Vasile Harea, Alexandru Morariu, un spectator, Ion Cazacliu, un ostaş-garda de onoare, Ion Russu, Timofei Silistraru, Ion Harbuz, Andrei Scobioală, Vasile Bârcă, Gheorghe Buruiană, un ostaş, alt militar, probabil orodonanţa generalului A.Vătoianu

Stimate domnule Gherasim, cred că nu este nici o noutate dacă voi răspunde că am suferit enorm de mult pentru că am fost şi sunt român. În Basarabia, pe timpul sovetic, toţi românii erau persecutaţi. În anul 1978, m-am dus ca să-mi corectez toate datele biografice, prezentând certificatele de naştere, al meu, al tatălui şi al mamei, certificatul lor de căsătorie, unde erau descrşi ca agricultori români. Nu au vrut să mă înregistreze ca român. M-au sfătuit să mă adresez la secţia de paşapoarte republicane din Moldova. Anteior, în 1957, la cercul militar, în mai puţin de 2 minute mi se schimbase numele: din Paulencu în Pavlenco, din Ioan în Ivan şi din român în moldovan. La secţia republicană de paşapoarte când a citit şeful documentele românesti ale părinţilor m-a întrebat: “şi dumneata vrei să te inscrii acum ca român?”

Eu i-am răspuns: “Eu nu vreau să mă inscriu român, eu sunt român şi punctum”. La răspunsul meu, şeful a exclamat că mai degrabă decât să mă înscrie pe mine ca român se spânzură el. I-am răspuns foarte politicos: “Vă rog să-mi semnaţi corectarea documentelor de identitate, pe urmă va puteţi şi spânzura dacă poftiţi”. Şeful a sărit de pe scaun şi m-a ameninţat că mă va reclama la Miliţie. Iar eu i-am răspuns: “Asta vreau să fac şi eu, deoarece dumneata mi-ai insultat naţia”. Şeful a aprins o ţigară, defilând nervos prin birou şi după câteva fumuri de ţigară a exclamat cu ură: “E imposibil de lucrat aşa!” Cu multă silă mi-a semnat documentele. Cu aşa nervi, mi-am recăpătat din nou numele, prenumele şi naţionalitatea. Luând documentele semnate i-am zis: “Eu la revedere nu vă spun, deoarece nu aţi meritat aşa bineţe”.

Colegii din Teatru, aflând că am redevenit “român”, atât ruşii, cât şi “moldovenii”, m-au urât făţis după aceea. Închipuiţi-vă că dacă chiar astăzi, în mileniul III, sunt unii cetăţeni care se bat cu pumnul în piept şi strigă: “Sunt moldovan, deci nu român”, vă închipuiţi reacţia de atunci.

Dr Vitalia Vangheli Pavlicenco este presedintele Partidului National Liberal din Basarabia (R.Moldova)

-Am un gol imens si de neacoperit in suflet – de aceea este pentru prima oara cand am reusit in decursul acestui interviu, ca sa scriu despre mama – asta pentru ca EA, care m-a facut romanca, cea care canta “Seara pe deal” de Eminescu, “Pe linga plopii fara sot” si pentru care limba, literatura romana, Romania, istoria noastra, erau valori de capatai, a decedat cu numai doi ani inainte de a apuca alte vremuri in Basarabia, cand s-a adoptat grafia latina si limba noastra drept limba de stat. Iar cand am trecut in 1987, pentru prima oara, frontiera cu trenul spre Iasi, am plans in hohote de emotii nestapanite, pentru ca am ajuns la aceasta clipa nemaicrezuta in viata noastra, dar si pentru ca nu a putut sa retraiasca si mama clipa de revenire in Romania. (Dr Vitalia-Vangheli-Pavlicenco)

In Basarabia, la cit au suferit romanii aici, sint putini care sa nu poata fi evocati drept eroi, exceptind leprele comuniste si vinzatorii de semeni. Astfel, asa s-a intimplat ca parintii mei au trait, impreuna cu bunicii, cele mai grele perioade ale ocupatiei sovietice, incepind cu 1940, cind mama mea a revenit din Iasi, unde se afla la studii, in stinga Prutului, la bastina (ea fiind nascuta in comuna Alunis, judetul Balti). La Iasi mama a studiat de profesoara si toata viata a predat limba romana si franceza. Revenita in Basarabia, mama a lucrat in scolile din citeva sate, apoi s-a stabilit in comuna Grinauti, linga Pelinia, aproape si de Alunis. Acolo s-a casatorit cu tatal meu, Victor Vangheli, invatator, ca si mama. El preda matematicile si istoria. Mai e de remarcat ca bunicul meu matern Petru Bordeniuc, din Alunis, a devenit si el, la tocmai 50 de ani! invatator pentru clasele primare, bunicul patern era agricultor, iar bunica paterna a ramas la 6 ani fara mama. Insa, nu am avut parte nici de tata, nici de bunic patern. Pe acesta, pe nume Gheorghe Vangheli, l-au mobilizat sovieticii la 16 aprilie 1945, neavind impliniti 50 de ani si l-au terminat kaghebistii la scurt timp, pentru ca luase Biblia cu el, nemultumit ca „a fost mobilizat de Antihristul”. A fost prima tragedie pentru bunica paterna.

A doua tragedie, bunica paterna a suferit-o alaturi de mama – unicul ei fiu, Victor, tatal meu, a fost ucis la numai 24 de ani, din invidia unora de a fi acceptat sa conduca el scoala, dupa ce mai multi ani a fost mama directoare, dar renuntase pentru ca astepta nasterea mea, avind-o deja pe sora Silvia. A fost o tragedie extraordinara in sumbrul an 1953, dupa moartea lui Stalin, cind au fost amnistiati mai multi fosti recidivisti, racolati pentru a-l omori pe tata. In actul rusesc de deces scria „polnoie otdelenie golovi ot tuloviscea” (“separare totala acapului de trunchi”), iar in cel moldovenesc, obtinut ca si duplicat mai tirziu, – simplu – „decapitare”.

DESPRE LIMBA ROMÂNĂ CU ANA GUȚU professor universitar si parlamentar European

-Decizia Curtii Constitutionale din Republica Moldova repune in drepturi adevarul istoric despre Basarabia, si anume ca aceste pamanturi au fost ocupate, rupte din trupul tarii romanesti, Basarabia fiind supusa unui proces feroce de deznationalizare si epurare etnica. Deportarile si foametea organizata, care au fost un adevarat genocid impotriva bastinasilor romani, dar si altor etnii conlocuitoare, au fost declansate, in primul rand, pentru a-i pedepsi pe cei care se autoidentificau romani, pe cei care erau gospodari in bun spirit romanesc. In urma acestui genocid al sovieticilor impotriva romanilor basarabeni au pierit sute de mii de oameni.

– S-a scris deseori despre sindromul Stockholm, atunci cand victima devine adoratoare a calaului sau, probabil aceasta s-a intamplat cu romanii din Basarabia, frica incuibarindu-se in mintea populatiei de aici. Secolul al XIX-lea a fost un secol al luminilor in Europa, dar pentru basarabeni acest secol a fost unul al analfabetismului, al privarii de drepturi identitare si lingvistice. Basarabia nu a venit pregatita catre Ziua Marii Uniri din 1 decembrie 1918. Era un spatiu profund rusificat, unde abia dupa 1 decembrie 1918 au fost deschise circa 3 000 de scoli romanesti, camine culturale, a inceput viata culturala adevarata, dar 22 de ani au fost mult prea putini in acest sens. Dupai 1940/1944 ocupantii sovietici si-au facut bine treaba prin intermediul propagandei si ideologizarii, migratiei fortate si schimbarii componentei etnice a populatiei (casatroii mixte in special, din care rezultau copii vorbitori de rusa). Aici in RM s-a inradacinat termenul de ”mancurt”, personaj lipsit de memorie originara, un termen mai putin cunoscut in vest, deoarece vine dintr-un roman al unui scriitor kirghiz. Din pacate, inclusiv acum RM e plina de mancurti, oameni lipsiti de sentimentul identitar, chiar daca au nume romanesti. Pastrarea sentimentului identitar national a fost mai ales posibila in familiile de intelectuali, unde buneii, parintii, au fost profesori, medici, familiile in care parintii au fost oameni gospodari si au fost expropriati, apoi deportati in Siberia. Universitatea din familie a contat foarte mult in acest sens

– Fiind delegat la Adunarea parlamentara a Consiliului Europei am contribuit la elaborarea raportului si apoi, prin amendamente votate in plen, la adoptarea in 2010 a Rezolutiei 1723 cu privire la ”Comemorarea victimelor Holodomorului” – foametei organizate in Ucraina, document in care se face referinta la foametea organizata din Transnistria in 1932-1933 si Basarabia in 1946-1947. Deja in 2006 APCE (Adunarea Parlamentului din Consiliul Europei) a adoptat Rezolutia 1486 cu privire la ”Necesitatea condamnarii internationale a crimelor regimurilor totalitar-comuniste”. Parca exista un cadru international pentru a realiza demersul in cauza, eu, insa, consider ca statele post-comuniste nu au fost suficient de insistente in acest sens. Recent eu si colegii mei deputati din Partidul Liberal Reformator am adresat presedintelui RM Domnului Nicolae Timofti o scrisoare deschisa, prin care solicitam crearea unui institut de studiere a crimelor regimului comunist. Institutul va avea drept sarcina elaborarea unui rechizitoriu, in baza marturiilor vii, documentelor si dosarelor de arhiva. Rechizitoriul impotriva crimelor comunismului trebuie sa fie prezentat intr-o instanta judiciara din RM care sa se pronunte in sensul condamnarii regimului comunist pentru crimele comise impotriva cetatenilor din Basarabia. Deja avand un castig de cauza la nivelul instantelor nationale, putem vorbi si de concertarea eforurilor pe dimensiunea internationala si sa insistam la o judecata internationala care ar condamna crimele regimurilor totalitare comuniste, asa precum o recomanda APCE in rezolutia 1486 din 2006.

 

Convorbire Cu Doctorul Ion Popescu, Parlamentar in Rada Ucrainei  Cernauti

Premergătorii românilor din Ucraina (gaeto-dacii) au fost atestaţi în aceste teritorii cu mult mai înainte deсât strămoşii slavi ai ucrainenilor[1] (populaţiei titulare de azi).

Locuind compact în zona nordului Maramureşului istoric (regiunea Transcarpatică), nordul Bucovinei, nordul Basarabiei, Ţinutul Herţei (regiunea Cernăuţi) şi sudul Basarabiei (regiunea Odesa) din imediata apropiere cu frontiera României,  şi mai dispersat în Transnistria ucraineană (regiunea Odesa) pană la şi după Bug (regiunile Kirovograd, Nicolaev, Herson, Dnepropetrovsk etc.), românii în zonele de trai tradiţionale reprezintă, alături de ucraineni (huţani, ruteni etc.) populaţia autohtonă a Ucrainei.

Înaintaşii neamului au lăsat urme semnificative atât în istoria şi cultura Ucrainei (Mitropolitul Kievului Petru Movilă, folcloristul şi savantul Acad.Grigore Bostan, coatutorul Constituţiei Ucrainei şi europarlamentarul Dr. Ion Popescu, faimoasa cântăreaţă Sofia Rotaru ş.m.a.), cât şi ale neamului românesc (fraţii Hurmuzachi, Ioan Mihaly de Apşa, Iancu Flondor, Dmitrie Onciul şi Ion Nistor, poieţii Arcadie Suceveanu, Vasile Tărâţeanu etc.). De la gimnaziul din Cernăuţi, îndrumat de Aron Pumnul, şi-a luat zborul simbolul românismul Mihai Eminescu. O eventuală enciclopedie consacrată personalităţilor reprezentative ale comunităţilor româneşti din Ucraina ar întruni câteva volume…

     „Trezindu-se în urma diferitelor cotituri ale istoriei” în actualele teritorii ale Ucrainei, populaţia românofonă s-a asimilat complet (în cazul „bolehovenilor” şi „volohilor” din Pocuţia şi Galiţia) sau parţial (în zona dintre Nistru şi Bug), supravieţuind, totuşi, din punct de vedere etnolingvistic în regiunile Cernăuţi, Transcarpatia şi Odesa.

      Perioada sovietică, care a dus la deportări masive şi asimilări artificiale, totuşi, nu a putut „înghiţi şi dizolva” în oceanul slav elementul est-romanic. Românii au supravieţuit.

     Renaşterea etnică generată  de prăbuşirea  imperiului  totalitar-comunist a dus indubitabil nu numai la apariţia Ucrainei ca stat independent, dar a generat şi renaşterea tradiţiilor strămoşeşti în rândurile românilor  băştinaşi „uitaţi” în urma „istoriei buciumate”, dincolo de hotarele Statului Român, însă nu şi ale etno-arealului românesc, ale Patriei Romanesti, pentru că: „Patria noastră, — după Nichita Stănescu,  – este limba Română”.

 

         De fapt, la Ucraina au fost trecute nu numai teritoriile din actuala regiune Cernăuţi, dar şi din Sudul Basarabiei (care azi aparţin de regiunea Odesa).

Căt despre regiunea Cernăuţi – apariţia ei este o consecinţă directă a Protocolului adiţional la Diktatul Ribbentrop-Molotov.

Cu toate că în punctul 3 al Protocolului adiţional se specifica doar că „în privinţa Europei Sud-Estice, partea sovietică subliniază interesul pe care îl manifestă pentru Basarabia” şi nu erau subliniate intenţiile Moscovei de a ocupa o parte a Bucovinei[i], guvernul sovietic rusesc, în nota ultimativă din 26 iunie 1940 adresată României, a cerut scoaterea de urgenţă a armatei române şi a administraţiei civile din teritoriul Basarabiei şi al unei părţi a Bucovinei.

Însă trupele sovietice au intrat nu numai în Basarabia şi Nordul Bucovinei, dar au ocupat şi Ţinutul Herţa (care nu era specificat nici în Protocolul adiţional la Diktatul Ribbentrop-Molotov[ii], nici în nota ultimativă din 26 iunie 1940)[iii].

Ţinutul Herţa, „un teritoriu curat românesc, care n-a fost niciodată sub vre-o ocupaţie străină şi care a facut parte din România Veche”[iv] a avut de împărţit soarta tragică a nordului Bucovinei[v]. Teritoriul acestui ţinut s-ar întinde pe o suprafaţă de circa 30.400 ha, având o populaţie de aproximativ 35.000 de români. Sovieticii au pus stăpânire pe el la 29 iunie 1940, pretextând că s-au „rătăcit”… şi aşa 27 de localităţi herţene, care au aparţinut anterior judeţului Dorohoi din Vechiul Regat, s-au pomenit în componenţa URSS[vi].

CONSECINŢELE PACTULUI RIBBENTROP-MOLOTOV ASUPRA SCHIMBĂRII COMPONENŢEI NAŢIONALE A REGIUNII CERNĂUŢI ÎN PRIMUL AN DE PUTERE SOVIETICĂ: 1940-1941

 

Evenimentele dramatice din vara anului 1940 au întrerupt brusc viaţa paşnică a locuitorilor Bucovinei, Basarabiei şi Ţinutului Herţa.

 În decurs de şase zile (28 iunie – 3 iulie 1940) România a cedat Uniunii Sovietice 50.762 km2 (inclusiv 6.262 km2 în Bucovina) cu o populaţie de cca. 3.776.000 de locuitori[vii].

 Chiar din primele zile, regimul totalitar-stalinist a purces la sovietizarea teritoriilor anexate, fenomen ce avea drept consecinţe impunerea ideologiei totalitar-comuniste şi distrugerea vieţii politice şi a structurii socio-economice tradiţionale în teritoriile respective.

  • Dumitru Covalciuc în studiul său „Românii nord-bucovineni în exilul totalitarismului sovietic” demonstrează că „prin promovarea politicii staliniste de genocid etnic, în perioada 1940-1941 şi în perioada 1944-1952 au existat cinci etape legate de modificarea structurii etnice a populaţiei rămase în teritoriul ocupat”. Şi fiecare etapă a constituit o verigă a unui lanţ de măsuri şi metode represive, necunoscute până atunci de o populaţie „eliberată” nici mai mult, nici mai puţin, decât „de sub jugul cotropitorilor burghezo-moşiereşti români”[viii].
  • Mulţi dintre fugari apelau la serviciile unor călăuze provenite din rândul sătenilor din localităţile de frontieră, însă autorităţile bolşevice au creat, în scurt timp, propria reţea de „călăuze”, care îi conduceau pe refugiaţi direct în mâinile sau – şi mai tragic – sub focul grănicerilor.
  • Cei reţinuţi erau transportaţi într-un lagăr de „arestaţi”, care fuseseră prinşi pe graniţă. Un asemenea lagăr se afla în curtea proprietarului Cârjiţchi din comuna Vadul-Siret. După cum ne mărturisea Dumitru Nimigeanu din Tereblecea, în timp de numai o lună după invazia Bucovinei, în acel lagăr se aflau deja 2.400 de persoane. Afară de acesta, mai existau încă nouă asemenea lagăre, toate pline. „Acesta era lagărul pentru zona noastră, în care se aflau închişi preoţi, profesori, învăţători, primari, funcţionari şi foarte mulţi pensionari, cărora comuniştii nu le-au plătit nici o pensie. Printre aceştia erau şi doi generali ieşiţi la pensie, al căror nume nu-l ştiu… Numai 5% au scăpat…, restul de 95% au fost încărcaţi în camioane şi duşi în gara Vadul-Siret, unde au fost urcaţi în vagoane de marfa cu destinaţia Siberia”[ix].
  • După şase luni de ocupaţie comunistă, în închisorile din Cernăuţi nu mai era loc pentru arestaţi, umplându-se şi cazărmile cu oameni nevinovaţi. Astfel „erau pline cazărmile regimentelor 3 Grăniceri, 11 Roşiori şi 4 Pioneri. Mii şi mii de oameni gemeau sub lacăt. Mulţi din ei s-au stins chiar atunci, în 1940”[x].
  • Şi cea mai mare tragedie s-a produs anume la 1 aprilie[xi] 1941[xii], când aproximativ 2.000-3.000 de locuitori din satele de pe valea Siretului au încercat să se refugieze în România.
  • Ei însă au fost opriţi de grănicerii sovietici în apropiere de satul Fântâna-Albă, unde 200 de oameni au fost împuşcaţi[xiii], mulţi au fost răniţi sau, mai târziu, arestaţi şi reprima\i[xiv]. Cei care n-au fost seceraţi de gloanţe, fiind numai răniţi, au fost prinşi, legaţi de cozile cailor, târţi la gropile comune, săpate din timp, unde au fost omorâţi cu lovituri de hârleţe sau aruncaţi în ele de vii. Alţii, după interogatoriile luate în beciurile NKVD-ului din Hliboca şi după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var[xv].
  • De asemenea la 1 aprilie, în jurul orei 19, un grup de circa 100 de locuitori ai satelor Carapciu, Iordăneşti şi Prisăcăreni au fost atacaţi lângă graniţă, 24 dintre aceştia fiind ucişi, iar alţi 43 răniţi[xvi].
  • După consumarea evenimentelor şi încheierea anchetei, un număr de 22 de persoane au fost deferite justiţiei[xvii].
  • În conformitate cu concluziile dosarului penal nr. 12 969/1941, la 4 decembrie 1942, un tribunal militar sovietic a condamnat la moarte o persoană[xviii], alte 15 fiind pedepsite cu câte 10 ani de muncă silnică în lagăr, confiscarea avutului şi deportare. Încă şase persoane au fost judecate în dosarul nr. 2 976/1941, fiind condamnate la câte 8 ani de lagăr şi confiscarea avutului. Potrivit legislaţiei sovietice, familiile lor, împreună cu restul participanţilor marşului de la Fântâna-Albă, urmau a fi deportate în Siberia şi Kazahstan. În acest sens, în lunile aprilie-mai 1941, reprezentanţii administraţiei locale din raioanele Hliboca, Herţa, Storojineţ, Noua-Suliţa şi Vijniţa au început să întocmească listele respective.
  • În ajunul izbucnirii războiului a mai avut loc un măcel îngrozitor pe Costişa, în partea de est a satului Proboteşti, nu departe de Herţa[xix].
  • Cea de a doua etapă a suprimării elementului românesc din actuala regiune Cernăuţi s-a desfăşurat sub semnul deportării a circa 13 mii de familii în Siberia, Kazahstanul de Nord şi Republica Sovietică Autonomă Komi[xx].
  • Aceste deportări oribile au avut loc între 12 şi 14 iunie 1941. Dacă peste zece zile nu ar fi început războiul, probabil că o jumătate din populaţia regiunii Cernăuţi ar fi fost deportată[xxi].

– Probabil, deportările aveau să continue la infinit, dacă, cât de paradoxal n-ar suna, Germania nu ar fi atacat, la 22 iunie 1941, Uniunea Sovietică.

În timpul retragerii în faţa armatelor română şi germană, NKVD-ul a evacuat o parte a deţinuţilor din închisoarea cernăuţeană, unii fiind apoi înecaţi în Nistru, în zona satului Costrijiuca. Mulţi, însă, au fost lichidaţi chiar în interiorul închisorilor din Cernăuţi, Hotin şi Storojineţ, în conformitate cu ordinul dat de Leontii Beria, şeful NKGB-ului unional[xxii].

 

  • Imaginea satelor, depopulate în mare parte, era extrem de tristă. În 1942, bucovineanul Ilie Mandiuc, membru al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, scria: „Cine cutreieră satele Ostriţa, Mahala, Cuciurul-Mare, Igeşti, Crasna, Tereblecea, Volcineţ, Horbova…, se cutremură adânc. Casele părăginite, gospodăriile neîngrijite prin care cresc numai bălării sălbatice. Fruntaşi ai satului, cei mai buni gospodari, oameni cu credinţă în Dumnezeu, oameni de adevărată cinste, de omenie, au fost deportaţi cu întreaga familie fară nici o vină, pe simplu motiv că sunt români, cu darea de mână şi gospodari bine înstăriţi”[xxiii].
  • Foarte mulţi basarabeni şi bucovineni au ajuns în localitatea Vorcuta, dincolo de Cercul Polar, unde au fost expediaţi cu forţa.
  • Gheorghe Mihailiuc, veteran al învăţămăntului public din Dimca (Trestiana, raionul Hliboca) îşi aminteşte „cu spaimă” de anul 1940, de la care au început nenorocirile bucovinenilor: „Aşa-zişii fraţi mai mari, „eliberatori”, au înlocuit adevărul cu minciuna. Sub acel regim odios spărgătorii de uşi, toţi cei crescuţi într-un mediu în care credinţa, dreptatea, adevărul nu-şi găseau loc, au devenit fruntea societăţii. Noi, băştinaşii acestui pământ, obişnuiţi cu alt mod de viaţă, am fost cu desăvârşire marginalizaţi. Limba, istoria, învăţământul, tradiţiile, credinţa, în genere cultura naţională, au avut mult de suferit… Apăsătoare este viaţa sub un regim tolalitar. O viaţă grea, umilitoare, când demnitatea omului este desconsiderată, de fapt, nici nu este viaţă, ci o moarte lentă.
  • Dacă nu faceai cârdăşie cu noii stăpâni erai pierdut. În acele condiţii insuportabile, o parte din populaţia română a nordului Bucovinei a hotărât să fugă în ţară, ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941 câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, şi-au îndreptat paşii spre Fântâna Albă…
  • Dar, pentru mulţi acest drum era fară întoarcere… Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci, până când mulţimea a ieşit la lizieră… Şi a început măcelul. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei un flăcău voinic purtând tricolorul s-a prăbuşit într-un lac de sânge… În învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu… Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă… Soldaţii trăgeau fară întrerupere, cu precădere în grupurile compacte… Aproape inconştient am început să fug prin desiş. Moartea mă păştea la fiecare pas. Obosit peste măsură, rămâneam în urma celorlalţi fugari, rătăceam, ajungeam din nou la locul de unde pornisem… Vântul mi-a adus un bocet şoptit. Am pornit după el. Într-un pâlc de brazi câteva femei se tânguiau deasupra unei neveste care-şi dădea ultima suflare. Muribunda strângea la pieptul sângerând un băieţel de vreo doi anişori… O femeie a smuls copilaşul din braţele mamei care şi-a dat sufletul. Apoi toate au dispărut fară de urmă… Noaptea, grăbită, se aşeza peste copaci… Se auzeau încă împuşcături sporadice, la care tresăream ca muşcat de şarpe… Şi totuşi, am avut noroc… Ca prin minune, am ajuns în satul Petriceni (Camenca). Nişte oameni cu suflete mari, ucraineni de naţionalitate, ne-au hrănit şi ne-au dat adăpost. Datorită lor am scăpat cu zile… Cu riscul de a nimeri în ghearele soldaţilor, am ajuns acasă, la Trestiana, a doua zi pe la chindie. Şi până acum aud uneori şuieratul acelor gloanţe blestemate…”[xxiv].
  • O altă mărturie ne aduce Artenie Irimescu din satul Carapciu, raionul Hliboca (Adâncata): „În ziua de 1 Aprilie 1941 împreună cu alţi gospodari din Iordăneşti şi Cuciurul-Mare am pornit spre Suceveni de unde mai erau vreo 13 km până la frontiera cu România. La hotarul cu Sucevenii ne-au barat calea soldaţi călări care ne-au somat să ne întoarcem acasă. Unii din noi s-au oprit neştiind ce să facă, alţii au încercat să fugă spre pădure, dar s-a tras în plin. Cu acel prilej au fost omorâţi: Traian Tovarniţchi, Gheorghe Tovarniţchi, Vasile Tovarniţchi, Cosma Opaiţ, Nicolae Corduban. Eu am fost rănit la piciorul drept. Glonţul mi-a străpuns osul şi au mai fost răniţi: Vasile Opaiţ, Petrea Ungureanu, Gheorghe Opaiţ – toţi am fost duşi sub stare de arest la Spitalul din Cernăuţi, dar Gheorghe Opaiţ a murit pe drum, fiindcă pierduse mult sânge. Tot atuncea au fost arestaţi şi fraţii mei Traian şi Petre Irimescu dar nu s-au mai întors niciodată. De la spitalul din Cernăuţi o parte au fost duşi în, lagărul din Karelia, unde din 4.000 de deportaţi la liberare în 1956 au rămas doar 600 [xxv].
  • Urmările acestuia se resimt şi astăzi, nu numai prin reducerea considerabilă a ponderii românilor din actuala regiune Cernăuţi (aproximativ 20%), dar şi prin prezenţa, în număr însemnat, în regiunea Siberiei a Federaţiei Ruse, a aproximativ 500.000 de urmaşi ai românilor deportaţi din Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa în anul 1940[xxvi].
  • Ce a însemnat acest an „de libertate sovietică” şi cum „o iubea” populaţia Bucovinei ne mărturiseşte pilotul român, căpitanul Andreescu Paul, care chiar în primile ore ale războiului a fost nevoit să aterizeze într-un sat transprutean de lângă Cernăuţi cu populaţie mixtă româno-ucraineană:
  • „…Aterizând în acest loc, în care nu sosiseră încă trupele noastre, aviatorul se aştepta la orice. Era aproape sigur că va fi luat prizonier şi dacă s-a hotărât să aterizeze era numai pentru faptul că nu mai putea continua sub nici un motiv zborul.
  • Satul se numea Lehucenii Tăutului[xxvii]. Nici nu coborâse din avion şi …a văzut populaţia din sat alergând spre livada în care aterizase el. Ţăranii veneau în fugă şi într-un număr considerabil. Voiau să-l ia prizonier? Se părea că unii dintre ţărani au în mâini coase şi topoare. Aviatorul şi-a făcut cruce şi a aşteptat… Când grupul de săteni s-a apropiat, el a putut distinge strigătele lor de „ura!”. Peste câteva minute aviatorul era îmbrăţişat de zeci de oameni care se îmbulzeau spre dânsul, căutând fiecare să-l atingă măcar cu mâna. Femeile şi câţiva bătrâni au îngenuncheat şi i-au sărutat pantofii, alţii îi luau mâinile şi nu mai conteneau să le sărute. Toţi locuitorii acestui sat, văzând culorile româneşti ale avionului, au alergat să se prosterneze la picioarele zburătorului care reprezenta pentru ei întreaga armată care îi dezrobise… Toţi vorbeau cu lacrimi în ochi şi povesteau suferinţele îndurate timp de un an: „Dacă nu veneaţi acum, eram pierduţi!” Aceasta era fraza pe care o repetau la fiecare două cuvinte, toţi cei care vorbeau. Ce scenă ar putea ilustra mai bine suferinţele pe care le-au îndurat ţăranii sub bolşevici, decât aceasta: Un sat întreg alcătuit din bărbaţi, copii, femei şi bătrâni, care se aşează în genunchi la picioarele primului ostaş din armata care i-a scăpat de tirania comunistă, sărutându-i pantofii?”[xxviii].

Comentariile sunt de prisos.

De vorbă cu jurnalistul George Roşianu.

Lui Constantin Tănase, i se trage moartea de la un catren folosit pe scenă şi care nu a convenit ruşilor care ocupau România.

 Ruşii au tâlhărit şi violat -şi la propriu şi la figurat-, pe mulţi cetăţeni români şi supravieţuitorii au rămas traumatizaţi pe mult timp după aceea.

Multe persone au murit datorită bestialităţii atacurilor acestora. Ruşii aveau fixaţie cu furatul ceasurilor de mână şi prefaţau orice atac cu urlatul de: ‘Davai ceas!’ (Dă ceasul!).

 Catrenul lui Tănase se referea la aceste atacuri mârşave ale ruşilor contra românilor şi suna cam aşa:

 Rău era cu “der, die, das”

Da-i mai rău cu “davai ceas”

De la Nistru pân’ la Don

Davai ceas, davai palton

Davai ceas, davai moşie

Haraşo, tovărăşie”

După mai multe reprezentaţii a fost arestat, ameninţat cu moartea, şi i s-a ordonat să nu mai joace piesa. Dar Tănase la următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mâinile abundând cu ceasuri de mâna. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariţie, deşi actorul nu a scos nici un cuvânt. Apoi şi-a deschis pardesiul, scoând la iveală un imens ceas cu pendulă. Arătând către acesta, a spus doar: “El tic, eu tac, el tic, eu tac”. Două zile mai târziu marele actor era mort. Era anul 1945.

 

Note

[i] Nici în Protocolul adiţional secret privind delimitarea sferelor de interes în Europa Răsăriteană între Germania şi URSS, semnat în ziua de 23 august 1939 la Moscova de către V.Ribbentrop şi V.Molotov, nici în declaraţia şefului diplomaţiei sovietice făcute de la tribuna Sovietului Suprem al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste la 29 martie 1940, când este atât de acut pusă problema retrocedării de către România a Basarabiei, Bucovina, fie ca provincie istorică integrală, fie ca o parte a ei, nu este amintită şi, deci, nu devine obiectul apetiturilor imperialiste de la Kremlin.

Abia în telegrama din 23 iunie 1940, expediată de la Moscova de către contele Schulenburg, ambasadorul Germaniei în Uniunea Sovietică, Ministerul de Externe de la Berlin era sesizat că „cererea sovietică se extinde, de asemenea, şi asupra Bucovinei, care are populaţie ucraineană”. Vezi: Bătălia pentru Bucovina. Volum îngrijit de Stelian Neagoe. –  Timişoara: Editura „Helicon”, 1992. – P. 135

La 25 iunie 1940 Schulenburg primea de la Berlin o înştiinţare telefonică, prin care era rugat să-1 viziteze pe Molotov şi să-i declare, printre altele, şi următoarele: „Revendicarea de către Uniunea Sovietică a Bucovinei constituie o noutate. Bucovina a fost în trecut provincie a coroanei austriece şi este dens populată de germani. Germania este, de asemenea în mod deosebit interesată de soarta acestor volksdeutsche”. Vezi: Ibidem. – P. 138. Deşi, după cum vedem, Bucovina era pentru Berlin o noutate în pretenţiile sovieticilor, pentru conducerea germană de atunci ea prezenta interes doar în măsura în care acolo locuiau reprezentanţi ai naţiunii germane (nota red.).

[ii] Fiindcă prin ocuparea părţii de nord a Bucovinei se săvârşea un act de ne-dreptate împotriva români-lor, act care jignea adânc drepturile etnice şi istorice legitime ale românilor asupra teritoriului revendi-cat de către Soviete, I.Nistor, T.Sauciuc-Săveanu, M.Hacman, I.Şoneriu, unii dintre cei mai devotaţi fii ai provinciei smulse din trupul Ţării, arătau în memoriul lor adresat regelui Carol al II-lea: „Oraşele şi satele noastre n-au fost niciodată legate de Uniunea Sovietică, nici prin comunitatea soartei istorice şi nici prin comunitatea de limbă şi compoziţie naţională. Ocuparea militară arată că tragerea liniei de demarcaţie n-a fost determinată nici de criteriul etnic care să justifice întrucâtva o asemenea măsură grăbită”. Un memoriu asemănător a adresat regelui şi un grup de fruntaşi herţeni, printre care şi pictorul Artur Verona, în care se spunea: „în urma dureroasei răşluiri a trupului scumpei noastre ţări, s-a cotropit şi o bucată din vechiul pământ al Moldovei ce nu a fost niciodată sub stăpânire străină. Pe aceste frumoase meleaguri ale vechiului ţinut al Herţei au trăit şi înflorit sute de generaţii de români, dintre care au faurit cu umila lor contribuţie trecutul scump al patriei. Herţa, patria lui Gheorghe Asachi, cu întreaga plasă ce o înconjoară, pe care se găsesc frumoasele ctitorii ale Holbăneştilor din Mogoşeşti, Buda, Lunca, Molniţa, Horbova şi Herţa şi unde se află moşii din tată în fiu Holbăineşti, Cazimireşti, Stârceşti, apoi Târnăuca, satul lui Vasile Bogrea, cu spitalul, ctitorie Sturdzească, şi cu fosta moşie domnească, au rămas la duşman”. Vezi: Memoriul adresat regelui Carol al ll-lea de către un grup defruntaşi bucovineni în legătură cu ocupaţia sovietică a nordului Bucovinei// Arcaşul, Publicaţie independentă românească. – Cernăuţi. – Anul V. – Nr. 15-16 (153-154), 28 august 1999.

Proteste energice împotriva ocupării Basarabiei, nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa de către trupele sovietice au adresat Parlamentul României, Academia Română, iar în Camera Deputaţilor şi în Senat s-a votat o moţiune, în care se reliefa că „ultimatumul, ce a fost urmat de o luare în stăpânire imediată a provinciilor româneşti, nu poate găsi nici un temei istoric şi legal şi înstrăinarea unei atât de largi părţi a României Unite calcă peste dreptul a trei milioane de ţărani români şi a unei pături de intelectuali devotate cauzei naţionale”. Vezi:Ion Nistor. Istoria Bucovinei. – Bucureşti: Editura „Humanitas”, 1991. – P. 419.

[iii] Vezi: Ioan Murariu. Anexarea Ţinutului Herţa de către URSS// Ioan Murariu. Istoria Ţinutului Herţa (până la 1940). – Bacău: Editura „GRIGORE TABACARU”, 1997. – P. 75-79.

[iv] Ion Gherman. Istoria tragică a Bucovinei, Basarabiei şi Ţinutului Herţa. – Bucureşti: Editura ALL, 1993. – P. 13

[v] Conform datelor recensământului din 29 decembrie 1930, în cele cinci judeţe bucovinene (Cernăuţi, Storojineţ, Rădăuţi, Suceava şi Câmpulung) locuiau 75.533 germani (8,8%), pe când numărul românilor era de 379.691 (41,01%), al ucrainenilor – de 236.130 (27,7%), al polonilor – de 44.254 (5,4%), al evreilor – de 92.492 (10,81%), al ungurilor11.881 (1,4%), al ruşilor – de 7.948 (0,9%), al ţiganilor – de 2.164 (0,3%) etc. Reieşind din această statistică, populaţia germană, mai numeroasă în judeţele Cernăuţi (19.586), Câmpulung (19.109) şi Rădăuţi (10.291), alcătuia doar 8,8 la sută din întreaga populaţie a Bucovinei. Însă nici elementul ucrainean nu era ponderabil (doar 27,7 la sută), ca Bucovina să devină obiect de revizionism. În nota ultimativă din 26 iunie 1940 a Guvernului Sovietic către Guvernul Român se reliefa: „Guvernul Sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii de către URSS a acelei părţi a Bucovinei, a cărei populaţie este legată în marea sa majoritate cu Ucraina Sovietică prin comunitatea soartei istorice, cât şi prin comunitatea de limbă şi compoziţie naţională”. Primind acea notă ultimativă, Guvernul de la Bucureşti a dispus retragerea armatei şi a autorităţilor civile nu numai din Basarabia, ci şi din nordul Bucovinei, după o hartă anexată de către Comisariatul Poporului pentru afacerile Externe de la Moscova. În ziua de 28 iunie 1940, trupele sovietice au ocupat în întregirae judeţele Cernăuţi şi Storojineţ, precum şi o mare parte dintr-un alt judeţ bucovinean – Rădăuţi. Însă, din structura demografică a acestor judeţe reieşea că Kremlinul, revendicându-le, a făcut uz de fals în nota sa ultimativă remisă Guvernului de la Bucureşti. Populaţia acestor judeţe nu era curat ucraineană. În judeţul Cernăuţi, de pildă, numărul ucrainenilor era de 136.380, iar cel al românilor – de numai 78.589. Dacă adăugăm la acest număr pe cel al germanilor, evreilor, polonilor, ungurilor, cehilor, slovacilor, lipovenilor, bulgarilor, sârbo-croaţilor, turcilor şi al ţiganilor trăitori atunci în judeţ, vom obţine cifra de 170.544.5 Deci, populaţia ucraineană a judeţului chiar şi cu zece ani înainte de anexarea lui de către URSS nu era majoritară în comparaţie cu celelalte naţionalităţi. Un tablou similar ni-1 oferă şi structura de atunci a populaţiei din judeţul Storojineţ. Numărul ucrainenilor fiind de 77.382, al românilor – de 57.595, aici mai locuiau 15.322 de evrei, 8.990 de germani şi 8.489 de poloni.6 Referitor la judeţul Rădăuţi, situaţia era cu totul alta: ucrainenii nu depăşeau cifra de 14.000, pe când românii erau în număr de 89.002. Vezi: Dumitru Covalciuc. Românii nord-bucovineni în exilul totalitarismului sovietic // „Ţara Fagilor”. – Cernăuţi – Târgu –

Mureş, 2003. – P. 63-64.

[vi]  Ion Gherman. Istoria tragică a Bucovinei…  – P. 79.

[vii] O Istorie a Românilor.– Cluj-Napoca, 1998. – P. 257.

[viii] Dumitru Covalciuc. Românii nord-bucovineni în exilul … – P. 66-67.

[ix] Vezi : Dumitru Nimigeanu. Călăuză pe graniţă // „Ţara Fagilor”. – 2004. – P. 132-1138.

[x] Ibidem. – P. 135.

[xi] La ruşi ziua de 1 aprilie este considerată « ziua glumelor ». Frumos au glumit societicii cu românii (nota red.)

[xii] În acea zi de tristă amintire, grupuri mari de oameni din satele Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni, în frunte cu un drapel tricolor şi altul alb, cu prapuri bisericeşti, au format o coloană de circa 2.500 – 3.000 de persoane şi s-au îndreptat spre frontiera sovieto-română. În poiana Varniţa, la vreo trei kilometri de hotarul cu România, oamenii au fost întâmpinaţi cu focul tras din mitraliere. Potrivit datelor comunicate de autorităţile sovietice, în timpul tentativei de a forţa trecerea graniţei, au fost ucise 20 de persoane, inclusiv femei şi copii. Conform listelor alcătuite ulterior, numai din şase sate bucovinene (nu dispunem de informaţii pentru celelalte localităţi) au murit la Fântâna-Albă 44 de oameni (17 din Pătrăuţii-de-Jos, 12 din Trestiana, câte 5 din Cupca şi Suceveni, 3 din Pătrăuţii-de-Sus, 2 din Oprişeni). Martorii măcelului vorbesc despre o cifră de circa 200 de morţi. Vezi: Ştefan Purici. Represiunile sovietice… – P. 255-258; Vasile Ilica. Fântăna Albă: O mărturie de sânge (istorie, amintiri, mărturii). –  Oradea: Editura Imprimeriei de Vest, 1999. – 320 pag.

[xiii] După diferite estimări ale martorilor oculari – de câteva ori mai mulţi. Vezi de exemplu: Vasile Ilica. Martiri şi mărturii din nordul Bucovinei (Fântâna-Albă-Suceveni-Lunca-Crasna-Ijeşti…). – Oradea, 2003 – 477 pag. (nota red.).

[xiv] V.F. Holodniţikii, M.V. Zagainii… Op.cit. – în limba ucraineană. – P. 221.

[xv] Dumitru Covalciuc. Românii nord-bucovineni în exilul … – P. 68.

[xvi] Ibidem. – P. 221.

[xvii] Din rândul cărora, din motive necunoscute, lipseau [?] organizatorii indicaţi de săteni – Isidor Kobel, Gheorghe Crăsneanu, Gheorghe Zegrea, Gheorghe Plămadă, Gheorghe Nistor (nota red.).

[xviii] Grijincu Vasile a lui Ioan, tata lui Ilie Popescu,  Docent de la catedra de limbă română a Universităţii din Cernăuţi (nota red.).

[xix] Apud: Dumitru Covalciuc. Românii nord-bucovineni în exilul … – P. 68

[xx] Ibidem.

[xxi] Vezi: Dumitru Covalciuc. Românii nord-bucovineni în exilul … – P. 68.

[xxii] V.F. Holodniţikii, M.V. Zagainii… Op.cit. – în limba ucraineană. – P. 222.

[xxiii] Apud: Petru Hrior. Durerea satului Horbova...//”Gazeta de Herţa”. – 1993, 24 aprolie 1993. – P. 5.

[xxiv] Gheorghe Mihailiuc. Tristă amintire //Zorile Bucovinei. – Nr.24 (13.481). – Miercuri, 30 martie 2005. – P. 2.

[xxv] Mărturia lui ARTENIE IRIMESCU, 84 aiii, locuitor din satul Carapciu, raionul Hliboca (Adâncata), a fost publicată în ziarul „Plai Românesc”, nr. 3, din martie 1991. Apud: Vasile Ilica. Fântâna Albă: o mărturie de sânge… – P. 228-229. Artenie Irimescu a făcut parte din cea de-a doua coloană ce a fost surprinsă de grănicerii călări în vecinătatea satului Suceveni, în după-masa zilei de 1 aprilie 1941 (nota red.).

[xxvi] Marian Olaru. Consideraţii preliminare… – P. 180.

[xxvii] Azi satul este aproape ucrainizat complet şi se numeşte Zelenyi-Hai (nota red.).

[xxviii] Constantin Virgil GHEORGHIU. Cernăuţi: reportaj de război// „Ţara Fagilor”… – 1997. – P. 107-119.

Garaj Auto Romanesc, Mecanici Romani in Londra 07951900244 Meadow Industrial Estate Unit 9, Dale Cl, Barnet, Greater London EN5 1AU
Garaj Auto Romanesc, Mecanici Romani in Londra 07951900244 Meadow Industrial Estate Unit 9, Dale Cl, Barnet, Greater London EN5 1AU

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*