Fie painea cat de rea, tot mai bine-n tara ta?!

Eu nu plec in Anglia

De lozinci suntem toti satui. E painea amara, dar o mananci la tine acasa. Sincera sa fiu, nu sunt de acord cu asta. Desi nici cu opusul nu ma impac.

Am avut constiinta faptului ca sunt romanca, si mandra de lucrul acesta, cand am plecat prima data peste hotare. Durata deplasarii: o saptamana. Destinatia: Turcia. Nu, nu ca sa ingros randurile romancelor care castigau o paine alba, contribuind la « repararea » si « intretinerea » trotuarelor Istanbulului. Fara modestie pot sa spun ca sunt una dintre romancele care incearca sa spele un pic obrazul Romaniei, patat (iremediabil?) de prostituate, hoti de buzunare si alte specimene plecate sa castige un ban « cinstit » peste hotare..

O saptamana, in interes de serviciu. Locuri noi, frumoase, soare, companie placuta. Totul minunat. Totusi, in doar o saptamana, a aparut pentru prima data dorul. Dorul de Romania. La intoarcere, la granita, aruncam din tren bunataturi cainilor care misunau prin gara. La chemarea mea dragastoasa « Cutu cutu », ei dadeau din coada, asteptand cuminti randul la festin. O schimbare de la cateii turcesti ce nu reactionau cand ii strigam, niste caini mari, bine hraniti, care dormeau toata ziua la umbra palmierilor, neinteresati de nimic si de nimeni. Atunci mi-am spus, ei da, aici vreau sa traiesc, pana si cainii simt romaneste …

Dupa un timp au urmat alte deplasari in interes de serviciu, in alte tari. Cu cat vedeam si alte locuri, cu atat incepeam sa compar mai mult… Vedeam locuri frumoase, poate nu la fel de frumoase ca in Romania, poate frumoase dar in alt fel, sau doar frumoase pentru ca erau evidentiate cum trebuia. « Muntii nostrii aur poarta, noi cersim din poarta-n poarta », spunea Goga…dar nu vreau sa vorbesc de cum isi vand romanii marfa…nici de cum o ambaleaza…

Daca esti tanar, ai curaj sa iei lumea in piept. Ai curaj sa uiti ca esti absolvent de Litere, sau Drept, si preferi sa pleci. Pentru ca salariul nu-ti ajunge decat pentru tigari si cateva iesiri cu prietenii. Pentru ca nu poti sta cu chirie, fara sa fie nevoie sa apelezi la ajutorul parintilor. Asa ca ai decis sa pleci. Pur si simplu. Iti faci bagajele, directia : strainatate. Au-pair, daca nu ai 27 de ani impliniti, sau, daca esti destul de norocos, in constructii. Au-pair, 350 lire/luna. Iti exersezi engleza, pe care tu oricum o stii la perfectie. In constructii ? uiti de coatele tocite pe bancile facultatii, pentru ca acum te dor toate madularele cand incepi munca de jos. 70-80 lire/zi, 5 zile/saptamana, 4 saptamani….un calcul estimativ ar conduce la un salariu de 1200-1600 lire/luna. Sa te mai gandesti ca painea e amara aici, pentru ca nimic din ce auzi nu este sincer, pentru ca toti zambesc fals ? Nu iti pasa, te gandesti la bucuria alor tai cand te duci cu bani acasa… bani pe care ii poti economisi alegand doar sa traiesti in conditii inimaginabile in momentul in care ai hotarat sa iei drumul strainatatii.

Eu am fost destul de matura sa nu plec ca au-pair doar de dragul faptului de a ajunge in Anglia. Am preferat sa stau la mine in tara. Sa muncesc pe un salariu de 2 lei, luat din 3 in 3 luni, dar sa imi fac meseria. Meserie pe care o iubeam, dar pe care incepusem sa o urasc tot din cauza oamenilor. Pana la Dumnezeu te mananca sfintii, iar la noi sfinti sunt foarte multi. Nu conteaza ca esti absolvent de facultate iar ei doar purtatori de hartii dintr-un loc in altul, ciocolata trebuie sa nu lipseasca din geanta. Cadoul era proportional cu valoarea hartiei, si, evident, cu rapiditatea cu care doreai ca sarcina sa fie indeplinita. Kentul sau chiar Whisky-u se pretau in astfel de situatii.

Da… incepusem sa visez la cum ar fi sa plec, cum ar fi sa imi fac in continuare meseria, dar la alte standarde, si in cu totul alt mediu. Sa nu mai fie nevoie sa car ciocolata in geanta decat pentru cazul de forta majora cand mi-ar fi fost pofta de o bucata.

Am fost destul de norocoasa sa mi se ofere o sansa, iar eu nu am ratat ocazia de a o insfaca cu ambele maini. Visul meu s-a materializat sub forma unei oferte in Anglia. Un an, in conditii de lucru deosebite, cu oameni care stiau sa aprecieze cei 5 ani de facultate. Minunat, dar… a aparut dorul insuportabil. Dorul de limba romana, dor ce m-a cuprins la cateva zile de vorbit doar limba engleza. Gandul ca un an va trebui sa stau departe de tot ce fusese viata mea pana in momentul acela, ma ucidea. Dar totul trece…zilele, lunile se scurgeau, iar cartelele telefonice 3 la 10£ cu care sunam acasa, imi mai alinau dorul.

Dupa ce primele luni, cele de acomodare, au trecut, am inceput sa vad totul cu alti ochi. Nu, nu trebuia sa spui nici macar multumesc celor care iti purtau hartiile dintr-o parte in alta, raspunsul lor era invariabil « Asta e meseria mea ». Un an cu bune si rele, un an in care mi-am dorit de multe ori sa pot lasa totul si sa plec acasa. Sa nu-mi mai pese de bani, de conditii performante de lucru, ci doar de o gluma facuta dimineata cu colegii in timp ce ne beam cafeaua, de zambetul sincer sau de nepolitetea la fel de sincera ale romanilor.

Cu bune si rele, anul s-a terminat. Momentul sa plec acasa. Acasa ? Un an, Anglia fusese casa mea. Incepusem sa iubesc pauzele de cafea la ora fixa, ma obisnuisem sa lucrez in conditii excelente, incepusem chiar sa ma obisnuiesc cu zambetul, mai mult sau mai putin fals, al colegilor. Mi-era dor de tot ce era romanesc, dar incepuse sa-mi placa standardul vietii englezesti. Dar… trebuia sa plec. Nu, multumesc, munca de au-pair nu era pentru mine. Nu, multumesc, nici cleaning etc.

Unde altundeva sa ma intorc decat …de unde am plecat ?!

Un an e timp lung. Am uitat complet de obiceiul cu ciocolata…iar la « multumesc »-ul meu nu mi se mai raspundea cu invariabilul « Asta e meseria mea » ci cu « Ei, de vorbe suntem satui »… A fost frumos cand mi-am revazut colegii, cand am revazut locul din care plecasem si la care ma intorsesem, ca fiul ratacitor.

O luna, atat a durat pana am inceput sa imi doresc din nou sa plec. O luna in care mi-era dor de civilizatie, de conditii de lucru bla-bla-bla… Si…oferta a venit din nou. De data asta nu am mai plecat cu sufletul indoit . Nu au mai fost nici lacrimi in aeroport, pentru ca nu mai plecam in necunoscut, ci la loc cu verdeata, iarba in Anglia e mai verde decat in Romania, stiu… intotdeauna iarba e mai verde de partea cealalta a gardului.

Au trecut 3 ani. Sunt tot aici. Trei ani in care spun tuturor ca sunt romanca, dar, atunci cand sunt cu prieteni romani si englezi, vorbesc engleza. Stiu…am avut un vis, si un dram de noroc sa ajung aici. Nu, nu am uitat de unde am plecat. Nu am uitat de dorul meu de la prima iesire din tara. Nu am uitat cateii care stiau romaneste. Nu am uitat ca am ajuns aici doar pentru ca am absolvit o facultate romaneasca . Nu am uitat nimic din ce este romanesc. Dar… am venit la mai bine. Am dat o paine amara pe una dulce, chiar daca e condimentata uneori cu singuratate. Uneori cutitul cu care tai painea strainatatii e taios ca dorul de a-mi suna prietenii si a-i vedea in urmatoarea jumatate de ora. Nu stiu daca ma voi mai intoarce. Stiu insa sigur ca nu voi ramane aici ca sa fiu au-pair, cleaner sau vanzator la Sainsburys. Daca painea e rea aici, prefer sa o mananc in tara mea.

Advertisement


click romania

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*