Jurnal de emigrant: noi, iobagii romani

Ferma de capsuni

Ragusa – români și nigerieni exploatați la munci agricole. Munceau 13 ore pe zi fără oprire pentru 25 de euro”

Este titlul articolului nostru de ieri, în care se prezenta o acțiune a autorităților italiene având ca scop combaterea fenomenului de exploatare a muncitorilor în sectorul agricol din sudul Italiei.

Situația românilor și a celorlalți muncitori străini din fermele și plantațiile agricole din sudul Peninsulei ne este deja cunoscută tuturor pentru că se vorbește mult despre asta. Scriu marile ziare ale lumii, scriu și descriu cum sunt bătute și violate româncele, cum muncesc alături de bărbați din zori până în noapte fără forme legale, fără un contract de muncă, cum fac coadă la maternitățile spitalelor pentru a face avorturi, cum trăiesc în barăci insalubre în mijlocul câmpului fără posibilități de comunicare și fără condiții elementare de igienă. Cum primesc în mână, la sfârșitul zilei, doi bănuți și un blid de mâncare. Atât!

Se știu aceste lucruri. Le știm noi, opinia publică, le cunoaște statul italian, fac subiect electoral și de propagandă pentru autoritățile române. Dar în afara câtorva razii ale poliției, câtorva arestări și un pic de tam-tam în mass media, nu se face nimic. Pentru că drepturile muncitorilor imigranți, protecția socială, sănătatea și plata echitabilă au devenit irelevante în această lume a profitului în care mai presus de orice valoare stă banul!

Scriem și noi, că mai mult de atât nu putem face. Cauzele situației muncitorilor de la fermele agricole din sudul Italiei sunt adânc înrădăcinate într-o administrare de tip mafiot pe care nici noi, nici autoritățile române și nici măcar statul italian nu cred că vor fi în măsură să le pună capăt prea curând.

O singură posibilitate ne rămâne: să ne apărăm singuri, să ne protejăm singuri libertatea, drepturile și sănătatea. Numai că nu este așa ușor. Ar trebui să aibă loc o schimbare radicală de mentalitate în psihologia noastră, a românilor iar lucrul ăsta împlică o multitudine de factori de care nu suntem doar noi responsabili. Ci și societatea care ne-a format ca oameni, care ne-a (ne)educat ca personalitate și caractere.

Marea întrebare care îmi vine în minte mereu când citesc despre cazurile de exploatare a noastră, a românilor din străinătate este: de ce acceptăm? De ce suportăm? Nu ne leagă nimeni cu lanțuri. Sau poate da? Sau poate lanțurile robiei există în mintea noastră? Ne-au fost inoculate în psihicul nostru acum sute de ani în urmă și nu reușim să le rupem, să ne eliberăm?

De ce acceptăm? De ce suportăm? Pentru că în noi zace din vremuri străvechi spiritul iobagului român! Cu școală puțină sau deloc, fără o educație civică, culturală și financiară, ne-am născut cu sapa în mână sub soarele arzător al câmpului, trudind de dimineață până în seară pe moșiile boierilor și, mai nou, a tovarășilor comuniști.

Și așa va muri generația asta a noastră. Îndoindu-și spinarea de muncă și plecând capul în fața biciului asupritor.

Așa am fost educați. Nu să fugim, nu să ne răzvrătim ci să ne supunem fără nici un cuvânt, fără nici un gest care să ne apere libertatea și integritatea personală. Ca pe vremea lui Horea, Cloșca și Crișan, pentru că nimic nu s-a schimbat și pentru că nimeni nu a încercat să ne schimbe. Cine îmi spune ce s-a schimbat de atunci și până acum? Lanțurile? Nu, au rămas aceleași, doar că nu ne mai leagă de picioare ci sunt în mintea noastră!

Atât timp cât îi vom lăsa să profite de noi, o vor face, atât timp cât ne vom mulțumi cu un blid de mâncare și doi bănuți în palmă la sfârșitul zilei, nu vom căpăta mai mult, atât cât vom accepta asuprirea și exploatarea, marii moșieri vor lovi cu biciul umilinței peste spinările noastre încovoiate de muncă.

Am greșit și greșim în continuare așteptând ajutor din partea statului sau a nu mai știu cărei autorități în măsură să ne apere drepturile. Trebuie să ne trezim la realitate, să acceptăm că suntem lăsați de izbeliște, să ne ajutăm și să ne educăm singuri, să plecăm de unde nu ne este bine și să avem mai mult respect pentru noi înșine. Pentru că în baza statului nu vom progresa mai mult decât pe timpul bunicilor și al străbunicilor noștri.

În România satele românești de unde provenim mulți dintre noi, nu au făcut nici un progres în ultimele sute de ani, nici economic, nici cultural și nici educațional.

Și îmi amintesc o întâmplare petrecută ani de zile în urmă pe când lucram în învățământ într-o mare comună din țara noastră. În cadrul unui schimb de experiență, am primit vizita unei delegații din partea școlii din Belgia cu care colaboram în cadrul unui proiect de întrajutorare. Profesorii belgieni au venit cu mașinile încărcate de daruri pentru elevii români. Membri delegației au dorit să le împartă celor mai săraci copii din comuna respectivă și astfel, i-am însoțit în cel mai îndepărtat și izolat sat al comunei.

Nu am să uit niciodată uimirea și stupoarea care se citeau pe fețele belgienilor când am intrat în satul respectiv și au văzut oameni care își vedeau de treburile zilnice prin gospodării sau pe ulițe. „Acesta este un sat unde trăiesc și locuiesc oameni? Nu putem crede! E un sat-muzeu, adevărat?” Nu, nu este un muzeu. Este un sat românesc unde trăiesc oameni, unde îndeletnicirile țăranilor, săpatul și aratul cu boii la jug, apa care poate fi găsită doar în fântânile adânci de unde este scoasă cu găleata, lampa cu gaz care ia locul curentului electric de multe ori, drumurile în care înoți prin noroi când plouă, școlile risipite peste copiii desculți în cizmele reci de gumă, toate acestea sunt realități, nu piese de muzeu! Și unde adulții nu fac altceva decât să muncească pământul și să crească vite. Iar mai nou, unii dintre ei pleacă la muncă în străinătate. Unde? Pe plantațiile moșierilor exploatatori, muncesc pământul, culeg fructele, tac și îndură. Pentru că nu știu să facă altceva, pentru că nimeni nu i-a învățat să facă altceva, pentru că nimeni, niciodată, nu le-a spus cât valorează ca ființe umane.

Desființarea școlilor profesionale în 2009 de către Ministerul Educației și Învățământului condus la acea vreme de Ecaterina Andronescu a lăsat și mai puține speranțe în special tinerilor din țara noastră. Pentru că în România de astăzi, în urma acestei decizii, nu se mai poate învăța o meserie, ori te faci avocat ori mori muncind pământul. Dacă îl ai!

Ah, și am uitat! Ori pleci în străinătate și ești iobag, precum sute de ani în urmă. Pentru că nimic nu s-a schimbat între timp. Doar moșia!

Despre exploatarea și condițiile de muncă ale muncitorilor români din sudul Italiei, mai puteți citi:

Femei românce bătute, violate și supuse unor condiții de muncă extreme în sudul Italiei
Fermele agricole din sudul Italiei și exploatarea ilegală a imigranților, în atenția autorităților italiene
Ragusa – români și nigerieni exploatați la munci agricole. Munceau 13 ore pe zi fără oprire pentru 25 de euro
Costică Iftode zace mort de o săptămână într-o morgă din sudul Italiei. Apelul disperat al familiei
Italia – situația femeilor românce exploatate în Sicilia verificată de o delegație europarlamentară în următoarele zileExploatarea muncitorilor români de către statele occidentale. Fenomen de neoprit?

Romanian community in Italy

Advertisement


Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*