Eu si Leucemia

In romanul “Misery” (tradus in romaneste ca “Tortura”) al lui Stephen King, este vorba despre un scriitor care, in urma unui accident nu-si mai poate folosi picioarele si mai mult de-atat, incape pe mainile unei fane fanatice, care il sechestreaza timp de cateva luni, tinandu-l tintuit la pat. “Misery” inseamna de fapt in traducere literara, mizerie, nenorocire, suferinta, durere.

Nu, nu am de gand sa povestesc aici respectiva carte, care m-a fascinat precum si filmul, ci vreau doar sa scot inca o data in evidenta, puterea nebanuita si absolut fantastica a mintii omenesti, asupra corpului. Oricat de chinuit si neputincios ar fi corpul nostru, atunci cand mintea isi pastreaza luciditatea si capacitatea de a conduce lucurile la inceput imposibile, acestea devin treptat tot mai usor de infaptuit. Desigur, mai e nevoie si de multa vointa, iar faptul ca mintea si constiinta noastra primeaza in lupta cu un corp neputincios, poate avea doua taisuri. De multe ori mintea, “o ia inaintea” corpului, obisnuita sa conduca, insa corpul acum lipsit de putere, nu poate sa-i raspunda.

Ceea ce ne deosebeste de alte creatii ale lui Dumnezeu, este tocmai aceasta capacitate uimitoare de a ne lasa condusi de catre spirit, care primeaza in fata materiei.

In primele zile ale lunii Mai, imediat dupa Pasti, au aparut durerile de cap. Nimic neobisnuit pentru mine, caci toata viata le-am suportat, aproape zilnic. La inceput, destul de usor suportabile, au crescut in intensitate pe masura ce au trecut zilele si au inceput a fi insotite de ameteli.

Ameteala se manifesta ori de cate ori incercam sa ma ridic in picioare dupa ce sezusem o buna bucata de timp. Am incercat sa o ignor si pe aceasta. Pe parcursul celor trei luni cat au trecut de atunci, atat durerea de cap cat si ameteala, au crescut in intensitate, devenind aproape insuportabile. Nu mai conta acum ca stau asezata sau in picioare, ameteala se manifesta pe nepusa masa, lundu-ma pe nepregatite. Daca eram in picioare, ma repezeam la cel mai apropiat scaun sau pat pentru a ma aseza, acest lucru soldandu-se deseori cu pierderi de echilibru. Aparuse intre timp si greata provocata de ameteala tot mai intensa.

Treaba devenea serioasa si ne punea pe toti pe ganduri. Ai mei au inceput sa ma convinga sa mergem la Clinica de Hematologie din Cluj pentru un consult, insa eu nici nu voiam sa aud. Doua au fost motivele, probabil stupide, insa din punctul meu de vedere, “motivate” desi lipsite de logica, si anume: pur si simplu nu voiam sa cred ca ar fi ceva legat de leucemie si ca boala s-ar fi putut sa recidiveze a doua oara, iar celalalt, ca doamna doctor a carei pacienta sunt, s-a imbolnavit la randul ei de cancer in urma cu o jumatate de an si acum lipsea de la clinica.

Mi-a fost foarte greu sa accept acest lucru, care m-a marcat profund atunci cand am aflat. Pur si simplu refuzam sa cred ca omul care de trei ani incoace m-a tratat cu atat profesionalism, m-a ascultat si mi-a inteles toate suferintele, cu care puteam discuta absolut orice legat de problemele mele de sanatate, a facut totul pentru ca eu sa trec mai bine si mai usor peste boala, lipseste acum si cine stie cand si daca mai revine. Fara sa contest profesionalismul niciunuia dintre medicii de acolo, pur si simplu refuzam sa ma incredintez altcuiva.

Am incercat solutia de moment si cea mai la indemana, ducandu-ma la medicul de familie. Dupa toate simptomele se parea ca aveam o spondiloza cervicala, diagnostic care pe moment mi-a convenit, uitand ca in urma cu trei ani cand m-am prezentat la acelasi medic, cam cu aceleasi simptome dar mult mai severe, diagnosticul fusese acelasi, dovedindu-se ulterior a fi vorba despre leucemie.

Am luat timp de doua saptamani tratamentul prescris, am facut infiltratii in zona dureroasa din ceafa, am incercat si cu masaj profesionist, dar in zadar. Totul s-a agravat de la o zi la alta, nu ma mai puteam ridica din pat decat cu ajutor, pentru a merge la baie. De cateva ori, in diminetile in care eram singura acasa, s-a intamplat sa cad din picioare, in timpul acestor mici incursiuni ale mele la baie. Credeam ca sunt pur si simplu pierderi de echilibru, insa la un moment dat, fiind cu Marius acasa, a avut loc un astfel de episod, in timp ce eram asezata pe scaun, la masa.

Am simtit ca incepe durerea de cap, o ameteala puternica, dupa care mi-am pierdut constienta si am alunecat cu capul pe masa. Cand m-am trezit, dupa cateva zeci de secunde, ma simteam bine, toate disparusera, dar eram foarte obosita. Marius mi-a confirmat ca lesinasem si atunci mi-am dat seama ca si celelalte dati in care cazusem in baie, fusesera de fapt rezultate ale pierderii constientei. Devenise deja serios, insa in inconstienta mea, refuzam cu tarie sa merg la Cluj. Ai mei erau foarte speriati si ingrijorati.

Partea buna, daca pot spune asa, a acestor episoade, a fost ca niciodata nu m-am lovit la cap in timpul caderii, in schimb, genunchii si bratele imi sunt si-acum albastre si julite, din cauza atator lovituri.

Dupa o luna de suferinte cumplite, cu crize in timpul carora aveam impresia ca imi va exploda capul, dureri insuportabile pe care nici nu le pot descrie si care ma faceau sa plang si sa urlu literalmente de durere, a venit si momentul decisiv. Intr-una dintre nopti, Marius mi-a spus ca am facut o criza foarte urata, cu convulsii si varsaturi, timp in care am fost inconstienta.

Cand m-am trezit, ma simteam bine si nu-mi venea sa cred ce-mi spune, dar el era foarte speriat si mi-a spus ca I s-a parut foarte grav, caci nu ma mai+ manifestasem niciodata in acest fel. Nu stiu din ce cauza nu putea apela numarul de urgenta, dar in final m-am linistit si am dormit pana dimineata.

Finalmente, nu se mai putea trai astfel, asa ca am chemat ambulanta si astfel am ajuns la Camera de Urgenta a spitalului din oras. Acolo am facut inca o criza urata in timpul careia am lesinat din nou. In mintea mea, realizasem cu ceva timp in urma ca s-ar putea sa am meningita, insa speram sa nu fie din cauza leucemiei si nu voiam nicicum sa accept idea.

De la Urgente m-au trimis la sectia de Neurologie a aceluiasi spital, unde imediat dupa consult, am primit tratament. Efectul a fost imediat, caci pe masura ce tratamentul isi facea efectul, durerile insuportabile de cap cedau tot mai mult, iar ameteala a disparut cu totul.

A doua zi, dupa o discutie amanuntita cu doctorita care ma preluase, afland ca am leucemie, a dorit sa o pun in legatura cu medicul care ma trata la Cluj. Cu groaza dar si cu speranta ca o voi gasi, am sunat-o pe doamna doctor hematolog. M-am bucurat nespus auzind ca si-a reluat activitatea in urma cu doar doua saptamani. Impreuna au decis ca la inceputul saptamanii urmatoare, sa ma transfere cu ambulanta la Cluj, pentru investigatii amanuntite. Era vineri si aveam de stat la Neurologie inca trei zile.

Si-atunci au inceput problemele mele. In ziua urmatoare am constatat ca ma deplasez cu foarte mare greutate si numai sprijinindu-ma de cineva sau de ceva. Era ca si cand picioarele nu mai voiu sa asculte comenzile date de creier si le simteam ca si cand n-ar fi facut parte din corpul meu. Am observat tot atunci, o dificultate in a articula cuvintele, iar pronuntia devenea tot mai dificila si mai neclara. Nimeni din jurul meu nu parea insa sa observe sau sa acorde o importanta prea mare acestui fapt, lucru care ma enerva la culme. Am inceput sa-mi doresc sa vina odata ziua de luni, sa pot ajunge la Cluj mai repede. Paradoxal si in contradictie cu ce simtisem pana acum, stiam ca acolo voi fi in siguranta si ca doamna mea doctor ma va pune iarasi pe picioare, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Duminica seara abia mai articulam cuvintele, iar de miscat, aproape deloc. Desi nimeni nu-mi spunea nimic, era clar ca vorbim despre o meningita si ca fusesem afectata din punct de vedere neurologic, cel putin la nivel de centru locomotor si al vorbirii. Probabil ca cei de-aici erau si ei bucurosi ca aveau sa scape de mine trimitandu-ma la Cluj, caci oricum, mare lucru nu prea puteau sa-mi faca.

A venit si ziua de luni. Am ajuns la Cluj intr-o stare jalnica, abia ma miscam si a fost nevoie de cativa oameni sa ma transfere din ambulanta si ma transporte pana sus la etajul pentru femei, a sectiei de Hematologie.

Si au inceput investigatiile, intrebarile la care abia puteam raspunde, atat de greu puteam articula, intepaturile, analizele si tot ceea ce trebuie facut in astfel de cazuri. Dupa toate presupunerile medicilor, aveam de-a face cu o meningita blastica, ceea ce insemna ca LCR-ul (lichidul cefalo-rahidian, acea bariera naturala care protejeaza creierul si maduva spinala, fuses invadat de blasti = celule sangvine imature, tipice pentru boala pe care o am). Manifestarile si simptomele avute de mine, sunt tipice pentru acest tip de boala.

Dupa doua zile am facut un RMN, pentru a vedea daca creierul a fost afectat sau s-au produs modificari. Trecand peste chinul transferului in ambulanta, apoi la clinica unde urma sa fac aceasta investigatie, pana la urma totul a decurs bine, desi foarte greu, caci nu ma mai putem misca aproape deloc de la brau in jos. Ma ingrijora ingrozitor rezultatul acestui test, ajunsesem sa ma gandesc chiar la o posibila tumora cerebrala, precum si daca ma voi putea recupera neurologic complet si cat va dura asta.

Din fericire rezultatul nu a fost dramatic, nu era nicio tumora, doar mici modificari, nesemnificative, mi s-a spus. Am avut noroc si de data asta mi-am spus, multumindu-I in gand lui Dumnezeu.

Am inceput apoi tratamentul si recuperarea. Marius a stat langa mine doua saptamani, timp in care fara ajutorul sau, nu stiu ce-as fi putut face. Literalmente m-a ajutat sa mananc, m-a spalat atunci cand nu ma puteam ridica din pat, m-a asezat si ridicat de pe toaleta ori de cate ori a fost nevoie, caci alte modalitati de a rezolva aceasta problema le-am refuzat din start. In primul rand imi repugna idea de a-mi satisfice nevoile intime in salon, de fata cu ceilalti, apoi voiam cu orice pret sa ma misc.

Ce pot sa spun despre aceasta experienta peste care, cu ajutorul lui Dumnezeu si al medicilor am trecut deocamdata cu bine? A fost foarte greu, in unele momente a fost cumplit, de nepovestit. Greu atat pentru mine, cat si pentru ai mei, in primul rand pentru Marius, care efectiv era de garda langa mine, din zori si pana mergeam la culcare.

A fost un exercitiu de foarte mare vointa, ambitie si incredere, pe de o parte, dar si de abnegatie, daruire totala si altruism, din partea celuilalt. Dupa cateva zile, ma ridicam deja si cu ajutorul lui Marius faceam mici plimbari pe culoar. La capatul primei saptamani coboram scara pana in curtea clinicii si stateam la aer curat. Urcam apoi incetisor si foarte greu, dar reuseam. Si la capatul sfarsitul celor doua saptamani, puteam iarasi vorbi dar nu foarte bine si ma puteam misca destul de bine, cu ajutor. Cu anume mici dar esentiale activitati, cum sunt mancatul, mersul la baie, spalatul, ma puteam deja descurca singura.

Am avut apoi, o binevenita pauza de doua saptamani acasa, timp in care m-am refacut aproape complet. Ma pot deplasa acum singura, am facut si cateva plimbari, de 3-4 kilometri pe afara, chiar daca uneori, cu precadere cand sunt mai obosita, mersul meu seamana cu cel al unui robotel. Ma exprim acum usor si articulez bine cuvintele, cu mici scapari uneori, insa pentru mine cel mai important este sa ma pot misca in siguranta.

Dumnezeu a facut inca un miracol cu mine prin intermediul medicului meu si al tuturor acelora care m-au ingrijit in timpul acesta si nici nu pot sa spun cat le sunt de recunoscatoare pentru asta.

Speranta nu m-a parasit nicio clipa si increderea in El, in tratament si nu in cele din urma in mine, mi-a dat puteri. O data in plus, daca a mai fost nevoie, mi-a fost arata puterea spiritului, a mintii, asupra corpului neputincios. Pentru toate astea, este nevoie de credinta, speranta, vointa neabatuta de a lupta cu orice greu si sprijinul neconditionat al familiei. Pe toate acestea eu le-am avut, din plin. Nu trebuie nicio clipa sa abandonezi lupta, sa dezdanajduiesti, insa trebuie sa traiesti in liniste acea stare de acceptare a ceea ce ti se intampla, fara a te intreba de ce ti se intampla tie sau care e motivul. Prea putin conteaza de ce. Cel mai important este cum reactionezi, odata pus in fata unei astfel de incercari.

In clipele cand scriu, am revenit iarasi la clinica pentru o cura de chimioterapie, pe care ma rog din nou la Dumnezeu sa o suport cu bine. Starea mea este mult mai buna decat in urma cu o luna cand am venit, ceea ce imi da speranta.

M-am gandit sa scriu acest articol, la fel ca si pe toate celelalte legate de boala mea, nu din alte motive decat din acelea de a impartasi informatii despre aceasta boala parsiva, celor interesati sa le afle. Cu siguranta exista si multe alte complicatii pe care le poti face si multe alte greutati prin care va trebui sa trec. Asta a fost insa, inca una dintre ele, peste care pana acum, am trecut destul de bine.

Dumnezeu sa ne dea putere si sa ne ajute pe toti deopotriva, bolnavi si sanatosi.

Traiesc o toamna de care nu pot sa ma bucur, asa cum am facut de-a lungul intregii mele vieti de pana acum. Toamna este anotimpul meu preferat, insa de data asta, cine stie pentru cat timp, daca nu pentru totdeauna, nu ma voi putea mai putea plimba, de mana cu Marius, prin frunzele moarte din parc… Nu pot admira culorile ei ruginii, decat cu greu, prin geamurile ambulantelor in miscare, care ma transporta pana la Cluj si inapoi.

Nu pot vedea culorile toamnei nici macar din patul in care stau, caci acesta e asezat cu spatele spre fereastra. Si ce priveliste frumoasa avem, de-aici de sus!
Nici in padurea pe cale de a adormi de-acum, nu ma mai pot duce, ci pot doar sa rememorez cu ochii mintii, frumoasele zile de toamna tarzie, in care obisnuiam sa ne plimbam prin padurea din apropierea orasului…

Pana cand? Nu pot sti asta. De ce s-a intamplat asa? Am spus intotdeauna ca nu-mi voi pune niciodata intrebarea asta in legatura cu boala mea, insa iata ca a venit vremea s-o fac. Vremea in care doresc niste raspunsuri, care deocamdata se lasa asteptate, caci medicii le cauta inca.

Advertisement


About Roxana 7 Articles

† Februarie 2016

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*