Preotul Bírók Károly din Ditrău, județul Harghita poate fi declarat ca cel mai rasist preot din Romania. E foarte posibil ca Bírók Károly sa creada ca nu are de ales, dar decizia lui (indepedenta sau nu) demonstreaza radicalizarea care are loc in Romania. Ungurii sau maghiarii din Romania, sunt influențați de media din Ungaria si Viktor Orban. Este ironic ca ungurii din Romania sunt considerati maghiari la mâna a doua , o situatie similara cu irlandezii din Irlanda de Nord care se cred britanici chiar daca englezii ii considera sa fie doar o colonie.

O discuție despre rasism este, de la bun început, sortită unor controverse interminabile, deoarece tot ceea ce gravitea-ză în jurul cuvântului „rasă” s-a aflat și se află în continuare undeva între știință și ficțiune – fie și pentru motivul că, din aria științelor, cel puțin sociologia va lua în serios ficțiunile în care crede o parte semnificativă a grupurilor studiate. Istorici mai mari sau mai mici, sociologi sau antropologi au intrat, de multe ori prea puțin pregătiți, în astfel de controverse, care necesită o abordare interdisciplinară. Am încercat să semna-lez pe parcursul lucrării astel de cazuri, acolo unde mersul discuției mi-a permis. Dificultatea constă, pe de o parte, în a desena spațiul rasis-mului în decupajul oferit de practici și discursuri: pot exista practici rasiste fără ca acestea să fie susținute de un discurs științific, la fel cum pot exista discursuri rasiste care, din ca-uza inconsistenței lor sau, din contră, din cauza prea multor subtilități, să nu aibă capacitatea de a susține practici rasiste. Pentru clarificarea acestor aspecte, am prezentat o perspectivă teoretică asupra chestiunii , care, foarte pe scurt, vede rasismul acolo unde, indiferent de semnal-mentele culturale ale individului, primează semnalmentele unui strămoș – și, bineînțeles, există mijloacele tehnice ale memoriei filiației. Pe de altă parte, există o dificultate pe care aș numi-o politică. Deoarece, cu exemple bine alese de vorbe sau de fapte, se poate ajunge foarte ușor la imaginea pe care cercetătorul a avut-o înainte de a-și începe cercetarea.

Lucian Butaru

Avocatul Poporului s-a sesizat din oficiu cu privire la posibila încălcare a dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Constituție care vizează drepturile garantate străinilor și apatrizilor, în ceea ce privește situația a doi cetățeni sri-lankezi, angajați cu forme legale în cadrul unui agent economic de pe raza localității Ditrău, județul Harghita. Plecând de la informațiile apărute în mass-media națională și locală și pe fondul unui interes real al opiniei publice față de situația semnalată, a fost efectuată o anchetă.

În localitatea Ditrău există un conflict local mai vechi de natură economică între societatea comercială AGM Eco Corporate SRL, pe de o parte, și câțiva foști angajați ai acesteia, pe de altă parte. Apariția celor doi cetățeni sri-lankezi a acutizat acest conflict și a condus la manifestări excesive și intolerante din partea mai mulor cetățeni.

3 Comments

  1. Presumably, not that many Romanians had ever heard of Ditrau until a few days ago. Apart from its mighty neo-Gothic Sacred Heart of Jesus church, it is an inconspicuous village in the Szeklerland, a region in southeastern Transylvania in Romania, which is mainly home to members of the Hungarian minority. Suddenly, however, the small village, with its almost 5,000 citizens, has become the focus of public attention due to a case of xenophobia as sad as it is absurd.

    Ditroi Pekseg, a bakery and pasta company with 60 employees, recently hired two expert bakers from Sri Lanka — faced with a lack of skilled workers due to massive migration in the area, the company simply could not find suitable workers anywhere nearby.

    The arrival of the Sri Lankan bakers unleashed a wave of xenophobia in the village, however. The men were legally employed, but several hundred villagers demanded a “migrant-free Ditrau.”

    Read more: Romania seeking a return to normality
    Successful export of ideology

    Xenophobic incidents are not a new phenomenon in Romania. The events in Ditrau illustrate, however, how successfully Hungarian Prime Minister Viktor Orban has been exporting his less-than-liberal ideologies to neighboring countries, creating parallel ethnic worlds in Hungarian minority communities there.

    Like most villages in Romania’s Szeklerland ethnographic area, Ditrau is almost exclusively inhabited by ethnic Hungarians. Apart from a smaller number of Roma in the village, only the village police officers are ethnic Romanians. The Szekler Hungarians are Catholic, extremely traditional and conservative. For the most part, Ditrau locals watch, read and listen to Hungarian media close to the state — which inevitably reflect Orban’s ethno-nationalistic, chauvinistic ideologies. In terms of cultural policy, many Szekler Hungarians might as well be living in Hungary; Romania hardly matters to them.

    After the two Sri Lankan bakers arrived in Ditrau, an anonymous group called “Migrant-Free Ditrau” appeared on Facebook. Last week a local Catholic priest and about two hundred protesters gathered in front of the Ditrau mayor’s office to demonstrate against what they called an infiltration of foreigners. The landlady who had taken in the Sri Lankan bakers received threats, and the two men were forced to leave the village.

    “These incidents are clearly xenophobic and they are undoubtedly related to the influence of the Hungarian media in Transylvania,” Transylvanian lawyer Peter Eckstein-Kovacs, a prominent liberal politician of the Hungarian minority in Romania, told Deutsche Welle. In 2018, Eckstein resigned from the “Democratic Union of Hungarians in Romania” (UDMR), the Hungarian minority’s largest party in Romania because he felt it had become a lobby for Orban’s Fidesz party in Transylvania.

    Read more: For nationalists, NGOs are the new enemy
    Influential Hungarian media

    Hungarian media have been instrumental in contributing to the events in Ditrau, says Zoltan Sipos of the transparency watchdog group Atlatszo. “We are dealing with a flood of propaganda from the Hungarian media, which meets a rather closed society in Szeklerland,” the Transylvanian-Hungarian journalist, an expert on Orban and Fidesz’s influence in Romania, told DW.

    Meanwhile, the Romanian-speaking public has taken a huge interest in the events in Ditrau. Commentators have condemned the events with rare severity. For the first time, Orban’s export of ideology is the subject of a broad debate outside the nationalist spectrum. “Under the influence of the huge amount of money that Budapest is throwing at Romania, the UDMR has almost completely abandoned its own identity,” writes Cristian Pantazi, a journalist with the G4Media portal.

    Some Romanian politicians, including former head of state Traian Basescu, are using the Ditrau incidents for nationalist attacks on the Hungarian minority. Days after the incidents, the UDMR distanced itself from the xenophobia and hate propaganda. That is hypocritical, according to Transylvanian-Hungarian publicist Arpad Kulcsar, who argues the party often enough incites attacks against Roma or Romanians.

    Back in Ditrau, the situation is more complex. Some residents really are anti-foreigner, while others are concerned that the bakery uses its recruitment policy to lower wages. In the past, people say, the bakery often would not pay overtime — accusations the owners have denied. “Sometimes the locals are not as good at articulating their real problems, such as low wages or the underdevelopment of the region,” Zoltan Sipos argues. “That is why they resort to the propaganda language used by the media they consume.”
    Millions of euros for Hungarians in Romania

    Orban’s support of the minorities — with tens of millions of euros annually via foundations — remains problematic, Sipos says. “It’s all very non-transparent and it creates a dependency that is very damaging to the independent development of our minority,” says Sipos.

    The fact that Hungary supports its minorities is a good thing, “but the manner in which it does so is sometimes very dubious, for instance when economic development is apportioned on an ethnic basis,” Peter Eckstein-Kovacs says. It is also absurd for a minority community to represent the government policy of another country, the lawyer says, adding that “Transylvanian-Hungarian policies must become independent again.”

  2. Ungur din Romania on

    Este foarte dificil să vorbim despre cazul din Ditrău în contextul actual. Pe lîngă faptul că sîntem amîndoi cercetători ai relațiilor interetnice din România, aparținem comunității maghiare și este de la sine înțeles că nu vrem să contribuim la reproducerea cadrului discursiv în care se vorbește despre acest caz.

    Întîi de toate, am dori să subliniem că modul în care mass-media și publicul românesc se raportează la acest caz este tipic pentru relațiile româno-maghiare, în general.
    Strategii discursive

    Evenimentele din Ditrău sînt discutate într‑un cadru cu totul neadecvat. Se vorbește despre Ditrău de parcă nu ar fi în România. Se vorbește despre Ditrău de parcă ar fi vorba exclusiv de o problemă a comunității maghiare sau a secuilor. Se vorbește despre enclavizare, reproducîndu-se totodată procesul de enclavizare la un nivel cognitiv. S-a ajuns la situația în care o campanie antirasistă sau antiexcludere (cel puțin dacă e să ne luăm după retorica celor care o produc) a devenit una de excludere a cărei țintă este comunitatea maghiară.

    Este, probabil, mai puțin cunoscut publicului românesc, însă în spațiul public de limbă maghiară s-au conturat mai multe strategii discursive de raportare la evenimentele din Ditrău. Din păcate, mulți din segmentul presupus progresiv al comunității (intelectuali din mediul urban, membri ai clasei de mijloc etc.) au recurs la un fel de autoorientalizare, culpabilizîndu-i pe secui, considerați un element rural, înapoiat, un fel de Teleorman al comunității maghiare (ironia este intenționată). Nu ne raliem acestei strategii și susținem că evenimente similare ar putea să aibă loc și în afara Secuimii.

    O altă strategie este identificarea unor țapi ispășitori concreți, accentuînd că responsabilitatea și culpa le aparțin doar membrilor (mai mulți sau mai puțini, după caz) ai comunității din Ditrău ori preotului din localitate. Nu ne alăturăm nici acestor opinii.

    În cea de-a treia strategie, care subliniază că la baza evenimentelor se află un conflict de muncă sau un conflict de clasă, găsim elemen­te cărora trebuie să le acordăm atenție, avînd în vedere că vorbim despre o regiune periferică din punct de vedere economic și cultural, dar și fiind conștienți de faptul că cetățenii țărilor est‑e­uropene adesea nu dispun de uneltele culturale și instituționale necesare pentru a trata aceste tipuri de conflicte (de muncă, de clasă).
    Starea de fapt

    Trebuie să recunoaștem însă că evenimentele din Ditrău sînt simptomatice pentru comunitatea maghiară din România. Apariția unui astfel de caz era doar o chestiune de timp. Situații în care „migranții“ sînt personificați în mod denigrator cu ocazia petrecerilor de recoltare sau a carnavalurilor din satele maghiare ori cele în care localnicii s-au speriat de turiști non-albi nu sînt excepții. Și mai relevant este însă că o serie de cercetări cantitative și calitative au arătat nivelul mai ridicat (putem spune cvasiconsensual) al xenofobiei în interiorul comunității maghiare, în comparație cu restul populației din România sau cu populația Ungariei. Această xenofobie poate fi clasificată drept rasism pentru că nu este îndreptată împotriva străinilor cu un statut înalt (americani, germani, suedezi etc.) și nici împotriva cetățenilor din țările est-europene plasați într-o poziție inferioară României în diferite ierarhii de dezvoltare (ucraineni, moldoveni etc.), ci este îndreptată împotriva imigranților (poten­țiali) din afara Europei (Orientul Mijlociu, Africa, India etc.).

    Mai mult, sentimentul xenofob se află în strînsă corelație cu atitudinile anti-rome. La prima vedere, acest fenomen pare destul de straniu. În primul rînd, vorbim despre o comunitate minoritară în cazul căreia mulți s-ar aștepta că ar avea un nivel mai ridicat al empatiei față de alte grupuri nondominante. În al doilea rînd, explicația conform căreia fenomenul este cauzat de influența masivă a mass-mediei și a propagandei politice din Ungaria a devenit una banală. Dar atunci cum se explică faptul că nivelul xenofobiei este mai ridicat nu numai față de România, ci și față de Ungaria?

    Există explicații logice și plauzibile pentru ambele paradoxuri. În primul rînd, xenofobia din rîndul comunității maghiare nu trebuie percepută ca ținînd exclusiv de grupul minoritar. Din contră, ea poate fi inclusă în xenofobia majorității. În România, mai ales în Ardeal (la fel ca în multe alte societăți) avem de-a face cu un sistem de clasificare multidimensională. Dacă ne axăm asupra diferențelor etno-naționale, maghiarii constituie într-adevăr o minoritate în raport cu grupul titular-majoritar românesc, care este definit și se manifestă ca posesor al instituțiilor statale. Însă în ceea ce privește percep­­­țiile pe care le-am putea numi etno-rasiale, maghiarii fac parte din majoritatea dominantă în raport cu romii, iar conform clasificării oficiale fac parte din categoria dominantă a cetățenilor români în raport cu străinii. Ținînd cont de această structură multidimensională, nu este de mirare că maghiarii se comportă în anumite situații ca (și cum ar fi) majoritari.

    Această structură multi­dimensională nu poate explica însă nivelul mai crescut al xenofobiei atît în raport cu românii din România, cît și cu maghia­rii din Ungaria. Relevante aici sînt apartenența multiplă și legăturile multiple ale maghiarilor din România, care se traduc în mod ironic prin expunerea la multiple stimulente care provin dinspre mass-media și din­spre spațiul politic și care împing către xenofobie. Un prim stimulent îl reprezintă rasismul din România, un rasism normalizat și cvasiconsensual, care reprezintă o bază solidă și pentru maghiarii care trăiesc aici. Manifestările rasiste ale unor personalități din sfera publică de limbă română (ex. Traian Băsescu, Dorin Florea, Cătălin Cherecheș) suscită cel mult firave dezbateri, neexistînd o cultură și o ordine discursivă a corectitudinii politice, care să reglementeze astfel de manifestări. Din această perspectivă, este foarte elocvent și faptul că campania mass-media în jurul cazului Ditrău nu se axează pe rasismul existent în România în general, ci se concentrează pe minoritatea maghiară. Sfera publică de limbă maghiară din România este caracterizată și ea de această prezență nereflectată și nechestionată a rasismului, mai ales dacă ne uităm la relația dintre maghiari și romi, unde inegalitatea pare a fi pur și simplu ceva în ordinea normală a lucrurilor.

    În Ungaria, logica instituțională a produc­ției discursului rasist este întrucîtva diferită. Pe parcursul anilor 1990, elitele liberale, avînd o poziție instituțională și culturală dominantă, au încercat crearea unei ordini discursive a corectitudinii politice. Această încercare, respectiv ordinea discursivă postsocialistă, (neo)liberală, s-a prăbușit în 2006, odată cu manifestările violente din toamna anului respectiv. 2006 a marcat totodată și începutul erei rasismului instrumentalizat politic. Jobbik, partidul de extremă dreaptă, s-a ridicat cu un discurs pronun­țat anti-rom, iar după 2015 Fidesz a lansat campania xenofobă împotriva imigranților din afara Europei. Maghiarii ardeleni, consumatori (și) de mass-media din Ungaria, au receptat xenofobia instrumentalizată de Fidesz, care s‑a întîlnit însă cu rasismul normalizat deja existent din societatea română. Este vorba, așadar, despre o combinație de factori sau, eventual, de o consecință doar parțial intenționată a campaniei xenofobe venind dinspre politica și mass-media din Ungaria.

    Însă maghiarii ardeleni nu sînt chiar victime (pasive) ale acestor circumstanțe, aducîndu-și la rîndul lor contribuția proprie în acest sens. Atît în Transilvania, cît și în Bazinul Carpatic sentimentul de superioritate este un element important al identității naționale maghiare. În raport cu Occidentul, maghiarii – la fel ca și românii – au un sentiment puternic de (semi)periferie. Însă, pe lîngă acest sentiment, o altă componentă importantă și profundă a discursurilor identitare maghiare este convingerea că totuși sîntem mai avansați (civilizați etc.) față de popoarele vecine. Această idee a superiorității în raport cu popoarele vecine a fost însă bulversată, întrucît în ultimii 100 de ani structura stratificării etnice din Ardeal s-a modificat treptat în defavoarea maghiarilor. Pare a fi o realitate care le scapă și multor cercetători români: comunitatea maghiară nu se mai află, sub nici o formă, într-o situație dominantă. Din contră, maghiarii trăiesc din ce în ce mai mult în zone periferice din punct de vedere economic și sînt subreprezentați masiv în cadrul celor cu educație superioară sau în rîndul claselor de mijloc. Așadar, sentimentul de superioritate față de populația română este aproape imposibil de menținut.

    Strategia dominantă (sau habitus-ul dominant) a maghiarilor este încercarea menținerii acestui sentiment al superiorității prin producerea/reproducerea altor tipuri de categorii și clivaje. Un exemplu elocvent din acest punct de vedere este neo-transilvanismul apărut în perioada postdecembristă, al cărui principal ingredient îl constituie orientalizarea „sudiștilor“, a oltenilor sau a bucureștenilor. Civilizațio­nis­mul, care se axează pe construirea unei civilizații „nordice“ (albă) și care este identificat de mai mulți analiști ca o componentă de bază a populismului european, are o funcție similară pentru maghiarii ardeleni: prin acesta putînd fi incluși într-o comunitate (virtuală) nu numai cu românii ardeleni, dar și cu suedezii, germanii, olandezii etc.. De fapt, elitele românești, care resping rasismul (sau mai precis încearcă să ascundă rasismul și intoleranța existente în România), au un scop similar: încearcă cu disperare să intre în clubul celor civilizați, disociindu-se de și rupînd orice tip de solidaritate față de membrii considerați „mai înapoiați“ ai comunității proprii (elementul rural, „PSD-iștii“, „maneliștii“, „teleormănenii“ etc.).
    Ce-i de făcut?

    O privire atentă asupra cazului din Ditrău dezvăluie multe nu numai în ceea ce privește starea de spirit a comunității maghiare, ci și în ceea ce privește consecințele asupra comunității. Campania politică și de mass-media din sfera publică de limbă română a arătat într-un mod foarte crud vulnerabilitatea civilizaționalismului la care am făcut referire mai sus. Maghiarii pot încerca să salveze sentimentul de superioritate prin redefinirea categoriilor dominante cărora vor să le aparțină, dar acest lucru, de fapt, nu schimbă situația instituțională în care se află, una în care nu se bucură de poziții dominante. Lipsa acestor poziții dominante este evidențiată de faptul că mass-media din România a prezentat evenimentele din Ditrău drept semn al rasismului comunității maghiare, în timp ce nu a existat nici o re­flec­ție asupra rasismului existent (poate mai ascuns și mai puțin virulent) din România.

    Consecințele asupra comunității sînt destul de grave. Maghiarii ardeleni afirmă în mod constant că cei din exterior (românii și cam toți ceilalți) nu sînt capabili să înțeleagă situația lor și nevoile lor speciale. Problema este că în situația actuală acest lucru este nu numai real, ci și inevitabil. Poate că segmentul intelectual conservator din Ungaria atașat de Viktor Orbán are dreptate și populismul îmbinat cu civilizaționism este în ascendență la nivel european, însă un astfel de discurs identitar este, totuși, unul de extrema dreaptă.

    Alăturîndu-se acestui proiect, maghiarii pierd posibilitatea să elaboreze un discurs al drepturilor minoritare credibil și onest, care să nu fie compatibil cu acest sentiment de superioritate. Discursul drepturilor minoritare (cel puțin după părerea noastră) poate fi folosit cu succes doar în cazul în care este foarte bine ancorat în discursul mai larg al drepturilor omului.

    Rasismul cotidian lasă însă prea puține șanse pentru un astfel de discurs universalist și pentru emanciparea comunității maghiare pe această cale. Cum poți să fii un adept al drepturilor minorităților dacă ești plin de ură și discriminezi în primul moment în care ajungi într-o poziție dominantă? Trebuie subliniat că aici nu este vorba doar despre un eșec tactic. Dacă dorim cu adevărat ca ceilalți să ne înțeleagă, dacă avem cu adevărat nevoie de solidaritatea și prietenia celor din exterior, ar trebui să acceptăm în primul rînd o singură premisă de bază, și anume că egalitatea în demnitate a ființelor umane este indiscutabilă. Bineînțeles, este o problemă gravă dacă oponenții noștri politici în privința drepturilor minoritare reușesc să convingă potențialii noștri parteneri că sîntem doar o adunătură de ra­siști. Dar această problemă nu poate fi tratată doar prin strategii de comunicare în momente de criză. În plus, strategiile de comunicare politică ale clasei politice maghiare, reacțiile întîrziate, precauția, prioritatea considerațiilor electorale, discursurile duplicitare (aplicînd retorici diferite la București în relație cu majoritatea română și acasă, în relația cu comunitatea maghiară) caracteristice clasei politice maghiare din România nu fac altceva decît să agraveze situația.

    Trebuie să analizăm cu cea mai mare sinceritate starea comunităților noastre și trebuie să decidem ce fel de societate dorim și ce fel de comunitate dorim să construim în viitor. Trebuie să recunoaștem, comunitatea maghiară din Transilvania în momentul de față nu are resursele necesare să facă față xenofobiei și rasismului și trebuie să găsim modalități pentru a remedia această problemă. Pe baza renegării demnității umane nu putem construi o comunitate puternică, ura ne face izolați și vulnerabili.

    Credem că rolul comunităților minoritare nu este doar acela de a construi instituții, ci de a lupta împotriva excluderii prin construirea de solidarități și alianțe atît cu alte comunități minoritare, cît și cu cei din rîndul majorității dispuși la astfel de solidarități și alianțe. Dialogul cu majoritatea românească (și acum nu ne referim la negocierile politice informale care se practică în ultimii 30 de ani cu actorii politici majoritari) este blocat de mai mult de un deceniu. Motivele sînt multiple, însă noi sîntem convinși că acest dialog se poate relua pe o bază universalistă, legînd drepturile minorităților de cadrul mai general al drepturilor omului și de orizonturile universaliste ale acestora. În reluarea dialogului nu ne ajută strategia de a transpune relațiile de dominație de odinioară în alte categorii, cum ar fi neotransilvanismul sau civilizaționismul. Nu putem apela la empatia și solidaritatea altora dacă noi înșine ignorăm egalitatea și demnitatea umană și dacă vedem soluția problemelor noastre în reinstalarea unor noi tipuri de dominație.

    Depinde de noi dacă măcar încercăm să schimbăm starea actuală de spirit a comunității noastre. Depinde nu doar de liderii politici sau religioși, ci și de cei care lucrează în învățămînt sau în comunitățile religioase locale. Poate depinde și de noi, cercetătorii sociali, care rareori sîntem dispuși să ne expunem în dezbateri publice și cu siguranță de noi, maghiarii ardeleni, care avem nevoie de o abordare nouă – atît intelectuală, cît și emoțională – ca să depășim ura care ne asediază din interior și din exterior.