Actorul Patrick Stewart a scris un articol pentru ziarul The Guardian in care cere ca Marea Britanie sa primeasca un al doilea referendum in legatura cu iesirea Marii Britanii din Uniunea Europeana.
Ziua de Luni, 1 ianuarie 1973 a fost una dintre cele mai bune zile din viața mea. Am început un al șaptelea an de lucru cu Royal Shakespeare Company, iar rolurile pe care le-am primit au fost din ce in ce mai bune. Soția mea și eu aveam propria casuta mică, fiul nostru era la gradinita și așteptam nașterea unei fiice. Aveam si o masina mica, un Renault cumparat la mana doua. Ziua de 1 ianuarie 1973 a fost si ziua în care Marea Britanie a devenit în cele din urmă membru al Comunității Economice Europene.
M-am născut în 1940 și îmi place să cred că am fost conceput in noaptea înainte ca tatăl meu să meargă la război. Desigur, războiul nu ma afectat direct.
Dar anii după război au fost foarte grei, cu lipsuri materiale, cu raționalizare pe cartele și cu piața neagră. Și atunci am învățat, puțin câte puțin, ce a însemnat războiul adulților din jurul meu.
Asta a fost Europa in care am crescut si despre care știu. Iată de ce ianuarie 1973, când Marea Britanie a aderat la CEE, a fost atât de important pentru mine. Scopul principal, după cum se precizează în fundatia CEE, este acela de a “păstra pacea și libertatea și de a pune bazele unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei”.
Atunci când Marea Britanie și Irlanda au fost primite ca tari membri, am simțit pentru prima dată în viața mea că brutalitatea războaielor din anii 1914-18 și 1939-1945 nu s-ar putea întâmpla niciodată și în cele din urmă, cooperarea colectivă ar asigura beneficii pentru toate tarile membre.
Poate că am avut o parere prea utopică despre cum ar putea fi o nouă Europă. Războaiele din anii 1990 în Balcani au fost o înfrângere ideologica. Cu toate acestea, termenul “european” a ajuns să însemne ceva diferit și am fost mândru să ma descriu pe mine și pe familia mea ca cetățenii britanici și europeni.
Pentru prima oară când m-am întors pe continent după referendumul din 2016, pe străzile aglomerate și pline de culoare din Ghent și Bruges, m-am simțit foarte inconfortabil, rusinat că țara mea distruge tot ce sa realizat. În special având în vedere că militanții Brexit au înșelat poporul britanic cu sloganurile și discursurile false și deliberat înșelătoare – 350 de milioane de lire sterline pe săptămână promise Serviciului Național de Sănătate.
Unde se află acum cele 350 milioane de lire sterline, cu Urgentele, spitalele și operatile chirurgicale in timp ce sistemul nostru de sanatate e pe cale sa se prăbuseasca, o criza prin care NHS nu a trecut vreodată?
Și nu doar banii au declanșat această criză: medicii, asistenții medicali și personalul nu mai vin, mulți dintre ei se intorc în țările de unde au plecat dupa ce au venit pentru a găsi o viață mai bună în Marea Britanie.
Acum le-am spus, de fapt: “Noi nu vă dorim. Du-te acasă. “Cu toate acestea, fără migranți, economia națiunii noastre se va prăbuși”.
Deci, vreau să îndemn să ne gândim din nou, acum că aflam costul real al Brexit-lui. De ce guvernul refuza sa ofere prognoze economice de încredere cu privire la efectele economice asupra fiecărui sector?
Aceste informații ar trebui să fie dezvăluite în mod deschis ambelor Camere ale Parlamentului și cetățenilor din Regatul Unit. Apoi, și numai atunci, poate fi făcută o alegere informată și cu adevărat democratică.
Potrivit unor previziuni, va dura cel puțin 20 de ani înainte ca economia Regatului Unit să se stabilizeze după Brexit. Milioane de oameni de vârsta mea îmi vor spune: “Ei bine, asta nu va intampla cat timp eu sunt in viata”.