Statalitatea pentru teritoriile SUA: Un proiect de anvergură naţională

Discursul politic actual, înainte și după fierbintele an electoral 2016, gravitează în jurul unor idei simple şi de bun simţ, dar grandioase în acelaşi timp, precum: a face America mare din nou; revitalizarea comerțului; recuperarea locurilor de muncă subcontractate extern de la națiunile care au beneficiat de pe urma globalizării; și consolidarea armatei, slăbită de pe urma politicilor demagogice.

În prezent, produsele fabricate în Statele Unite sunt mai puțin competitive pe piețele internaționale, în timp ce armata americană este, probabil, incapabilă să mai lupte cu success într-un război pe două fronturi în acelaşi timp.

Între timp, dușmanii tradiționali ai Americii de pe arena internațională și-au reconfigurat viguros politicile de expansiune teritorială. Rusia își extinde sfera de influență atât în ​​Arctica, precum și în Pacific. China își impune unilateral granițele în zona disputată a Mării Chinei de Sud, în timp ce Coreea de Nord a declarat că este gata să lanseze un atac nuclear împotriva Statelor Unite.

În plus, națiuni războinice, cum ar fi Iranul și Venezuela, îşi afișează discursuri bombastice despre dominația regională, în timp ce terorismul internațional continuă să se extindă.

În consecință, Statele Unite trebuie să își perfecţioneze retorica despre o nouă eră a grandorii și a excepționalismului american. Nu mai este însă vorba despre rolurile anterioare, de “jandarm mondial” sau de “constructor de națiuni”, ci despre modul în care America își poate recâștiga măreția pentru ea însăși, nu atât pentru lumea care o înconjoară.

În acest sens, trebuie să ne reamintim de perioadele trecute când America era, într-adevăr, mai mare (la propriu şi la figurat!). Să recapitulăm succint câteva dintre acestea.

1. Războiul hispano-american din 1898: suveranitatea SUA se extinde asupra fostelor colonii insulare spaniole Cuba, Puerto Rico (în Oceanul Atlantic/Marea Caraibelor), Guam și Filipine (în Oceanul Pacific), și mai târziu, asupra Canalului Panama (în 1903).

2. Anii Primului Război Mondial (SUA a intrat în război în 1917): administrația americană se extinde în Haiti (1915), Republica Dominicană (1916), Insulele Virgine Americane (cumpărate de la Danemarca în 1917) și în zona Rhinului, din Germania (1918).

3. Perioada din timpul și de după cel de-al Doilea Război Mondial: ocupația SUA are loc în Islanda și Groenlanda (1941), părți din Austria și Germania, inclusiv Berlinul de Vest (1945), Japonia și Coreea de Sud (1945), zona Triest/Italia (1947); se înfiinţează protectoratul american asupra Insulelor din Pacific/Micronezia, din vestul Pacificului (1947).

Pe de altă parte, Statele Unite au o tradiție îndelungată de a-și transforma teritoriile și posesiunile în state, atunci când imperativele vremurilor le-au cerut să facă acest lucru. De altfel, majoritatea statelor din componenţa SUA, cu excepția primelor 13 foste colonii, au fost ele însele teritorii înainte de a deveni state. Ultimele teritorii care au căpătat statutul de stat au fost: Oklahoma (în 1907), New Mexico și Arizona (ambele în 1912), Hawaii și Alaska (ambele în 1959).

În prezent, există 16 teritorii ale SUA, dintre care cinci sunt locuite permanent: Samoa Americană (AS), Guam (GU), Insulele Mariane de Nord (MP/NM), Puerto Rico (PR) și Insulele Virgine Americane (VI). Restul celor 11 teritorii sunt insule mici, atoli și recife coraliere răspândite în Oceanul Pacific și în Marea Caraibelor, fără populație permanentă.

De asemenea, există anumite diferențe constituționale și administrative între aceste teritorii. Unele teritorii sunt sau nu sunt încorporate (ca parte a Statelor Unite propriu-zise) și au sau nu au un guvern organizat (adică desemnat printr-un act organic emis de Congresul SUA).

Astfel, există teritorii încorporate şi organizate ale SUA (cum au fost Alaska și Hawaii până în 1959). În prezent, în SUA există doar teritorii încorporate şi neorganizate (Atolul Palmyra), teritorii neîncorporate şi organizate (Guam și Insulele Virgine Americane), teritorii neîncorporate şi neorganizate (Samoa Americană și alte insule, atoli și recife din Oceanul Pacific și Marea Caraibelor), precum şi state asociate de tip dominion sau comunitate/commonwealth (Insulele Mariane de Nord – commonwealth, și Puerto Rico – stat liber asociat).

Alte foste teritorii ale SUA au devenit țări independente, cum ar fi Cuba şi Filipinele, ori state asociate cu SUA, cum ar fi Statele Federate ale Microneziei, Insulele Marshall și Republica Palau.

Trebuie menționat faptul că, exceptând Cuba (fost teritoriu) și Filipinele (fost commonwealth), celelalte trei foste teritorii americane menţionate mai sus, în prezent state asociate, și-au câștigat independența în cadrul Tratatului de liberă asociere (Compact of Free Association, COFA). Acest tratat permite Statelor Unite să aibă autoritate deplină asupra aprovizionării, apărării, asistenței medicale și a altor servicii guvernamentale (cum ar fi serviciile federale de comunicații și poștale) în entităţile statale respective, precum şi a asigurării dreptului localnicilor de a lucra în SUA și a americanilor de a lucra în aceste state asociate.

În ciuda diferențelor de organizare locală, elementul comun al tuturor acestor entităţi este că toate sunt teritorii (sau foste teritorii) ale SUA. Pentru motivele evidente menționate mai sus (de ordin strategic, militar și economic), este nevoie de o nouă abordare, serioasă şi neîngrădită, în a acorda statutul de stat american pentru cel puțin cinci teritorii: Samoa Americană, Guam, Insulele Mariane de Nord, Puerto Rico și Insulele Virgine Americane.

Un alt pas poate include atragerea în noua construcţie federală şi a entităților actuale ale Tratatului de liberă asociere (COFA), adică Statele Federate ale Microneziei (FM), Insulele Marshall (MH) și Republica Palau (PW).

Procesul de acordare a statalității pentru teritoriile SUA urmează procedura prevăzută de Articolul IV, Secțiunea 3, Clauza 1 din Constituția Statelor Unite.

De altfel, Puerto Rico a organizat mai multe referendumuri pentru statalitate (ultimul fiind în 2017), dar fără succes.

Unii critici se opun ideii de a se admite noi state-membre în federaţia americană din diferite motive: suprafeţele şi populațiile reduse ale teritoriilor; posibila inversare a controlului puterii în Congresul SUA; în fine, datoria imensă la bugetul federal a unor teritorii.

Soluții se pot însă găsi, cu voinţă politică: reunirea a două sau a mai multor teritorii în state mai mari (de exemplu, Insulele din Pacific într-un stat şi Insulele din Marea Caraibelor în alt stat); ajustarea unor locuri din Congres între statele existente și cele recent admise; în fine, crearea de oferte bipartizane pentru problemele legate de datoriile de la buget, aplicate de la caz la caz.

O mișcare de largă inspirație, pe care o numim STATALITATEA PENTRU TERITORIILE SUA, venită de la nivelul executivului (Preşedinte), în colaborare cu omologul legislativ (Congresul), este mult-așteptată pentru a comasa și canaliza energiile și resursele de la nivel local, în vederea îndeplinirii acestui ideal nobil și vizionar.

Dacă este implementat și realizat în mod corespunzător, acest proiect de țară sau plan național este capabil să asigure un loc peren în istorie pentru inițiatorii săi. În final, Statalitatea pentru Teritoriile SUA reprezintă o șansă istorică şi ea își poate găsi inițierea firească în cadrul deja popularului concept “Să facem America (mai) mare din nou”.

De data aceasta la propriu, adică literalmente.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Versiuni ale articolului au fost publicate în revistele PUERTO RICO MONITOR, CARIBBEAN NEWS NOW!, MARIANAS VARIETY şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică şi societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

*****