Nu cred ca a inteles nimeni libertatea pe care am avut-o pana cum ,pana nu am pierdut-o.Sa te poti urca in masina pentru un weekend surpriza in Paris de ziua ei sau aniversarea a 5 ani impreuna.
Sa poti suna la munca intr-o zi de vineri cu o tuse sau durere de stomac inexistente si sa te duci la cel mai apropiat aeroport pentru un weekend in Malaga,departe de trafic,poluare si zgomot.Un singur cuvant va sta in calea multora:viza.
Fiecare va incerca sa aplice pentru ceva,unii un permis de resedinta,unii cetatenie britanica pentru mai multa stabilitate si posibilitati de gasire de munca in viitor.
Va veni un moment cand Facebook si Skype nu vor mai fi sufiente sa vorbim cu rudele apropiate,cu parintii vesnic ingrijorati si disperati sa afle ce sa mai trimita in urmatorul pachet, bunica sau bunicul care ne asteapta zambitori la poarta si cu lapte prins si oua de la gaini in frigider,stranse cu grija de la ei si de la vecini(cu promisiunea ca sunt cele mai proaspete din ograda).
Va veni un moment cand va trebui sa mergem sa-i vedem urgent,daca au probleme serioase de sanatate,sau Doamne fereste mai rau.Nu vor sa ne ingrijoreze,si nu ne spun nimic pana inevitabilul nu mai poate fi ascuns si trebuie sa ne sune cu o voce resemnata,care parca doar ne anunta ce se intampla,neasteptandu-se sa lasam tot in urma si sa mergem ACASA.
“Ai si tu viata ta acolo mama,nu poti sa lasi tot si sa pleci…Daca te da afara de la munca?”
Ce faci atunci?Te duci disperat online sa cauti informatii despre cum sa obtii o viza urgent?Incerci sa suni la ambasada doar ca iti raspunda o voce iritata cerandu-ti adresa de email sa-ti trimita informatiile in scris,ca “asa se face”?Suni disperat la prieteni sa vezi ce au facut ei si sa-ti dea un sfat?
Ce facem atunci?