Margaret Hilda Thatcher, baronesa Thatcher, LG, OM, DStJ, PC, FRS, HonFRSC (n. Roberts; 13 octombrie 1925 – 8 aprilie 2013), a fost prim-ministru al Regatului Unit din 1979 până în 1990 și lider al Partidului Conservator din 1975 până în 1990.
A fost prima femeie prim-ministru britanic și cel mai longeviv prim-ministru britanic al secolului al XX-lea. În calitate de prim-ministru, ea a implementat politici economice care au devenit cunoscute sub numele de thatcherism.
Un jurnalist sovietic a numit-o „Doamna de Fier”, o poreclă care a devenit asociată cu politica și stilul ei de conducere fără compromisuri. Thatcher a studiat chimia la Somerville College, Oxford și a lucrat pentru scurt timp ca chimist cercetător, înainte de a deveni avocat.
A fost aleasă deputată în Parlament pentru Finchley în 1959. Edward Heath și-a numit secretarul de stat pentru Educație și Știință în guvernul său din 1970-1974.
În 1975, ea l-a învins pe Heath în alegerile pentru conducerea Partidului Conservator pentru a deveni lider al opoziției, prima femeie care a condus un partid politic important în Regatul Unit.
Devenind prim-ministru după câștigarea alegerilor generale din 1979, Thatcher a introdus o serie de politici economice menite să inverseze inflația ridicată și luptele Marii Britanii în urma Iernii Nemulțumirii și a recesiunii care se apropie.
Filosofia ei politică și politicile economice au subliniat dereglementarea (în special a sectorului financiar), privatizarea companiilor de stat și reducerea puterii și influenței sindicatelor. Popularitatea ei în primii ei ani de mandat a scăzut pe fondul recesiunii și al șomajului în creștere.
Victoria în Războiul Falkland din 1982 și refacerea economiei au adus o renaștere a sprijinului, ducând la realegerea ei zdrobitoare în 1983.
Ea a supraviețuit unei tentative de asasinat din partea IRA provizorie în atentatul cu bombă la hotelul din Brighton din 1984 și a obținut o victorie politică împotriva Uniunii Naționale a minelor în greva minerilor din 1984–85.
Numirea socialistului francez Jacques Delors în fruntea Comisiei executive europene în 1985 le-a oferit euroscepticilor primul lor adevărat bogeyman european. Thatcher a fost îngrozit de ambiția lui Delors de a crea o monedă unică și o bancă centrală europeană.
La un summit al liderilor de la Fontainebleau, Franța, în 1984, Thatcher a obținut un acord prin care Regatul Unit, care are un sector agricol relativ mic, a primit o reducere.
O narațiune „noi și ei” a fost stabilită și a fost preluată cu bucurie de tabloidele de dreapta din Marea Britanie, care au criticat la nesfârșit inechitățile și risipa Politicii Agricole Comune. Lacurile de vin și munții cu unt au fost nemulțumiri constante prin anii 1980.
Evgeny Alexandrovich Lebedev, baronul Lebedev, este un om de afaceri ruso-britanic, care deține Lebedev Holdings Ltd, care deține, la rândul său, Evening Standard și ESTV. El este, de asemenea, un investitor în The Independent.
Deși guvernul ei a susținut crearea pieței unice europene, care a înlăturat toate barierele în calea comerțului, la mijlocul anilor 1980, Thatcher a devenit din ce în ce mai ostilă pentru continuarea integrării între țările europene.
CEE, pentru ea, se aventura în domenii care ar dilua semnificativ suveranitatea statelor naționale individuale pentru a stabili politica economică. „Up Yours Delors”, a declarat celebrul tabloidul de dreapta The Sun pe prima pagină în noiembrie 1990, chiar înainte ca Thatcher să fie înlăturată pentru abordarea ei din ce în ce mai tranșantă față de Europa.
În 1984, multe mii de cititori au scris pentru a obține insigne cu sloganul „Hop off you Frogs” în timpul unui presupus „război” pentru importul de miel britanic în Franța.
The Sun – Soarele s-a opus oricărei încercări de a construi o mai mare integrare europeană, așa cum este exemplificat de celebra sa prima pagină din 1990, ridicându-l pe Jacques Delors, președintele de atunci al Comisiei Europene.
Acel articol „Up Yours Delors” se referea la „șeful pieței comune Froggie” și îi chema pe cititori „să-i spună prostului francez unde să-și bage ECU”.
În anii 1980, euroscepticismul sa încorporat cu adevărat în Partidul Conservator. CEE a fost văzută din ce în ce mai mult ca transformându-se dintr-o construcție economică în ceva mult mai politic, ridicând întrebări despre modul în care Marea Britanie va fi guvernată în viitor și despre natura democrației în sine.
Proiectarea și lansarea pieței unice la mijlocul anilor 1980 au fost, fără îndoială, punctul culminant al aderării Marii Britanii la CEE/UE.
Cu Danemarca și Irlanda, Regatul Unit a intrat pe piața comună abia în 1973, sub guvernul conservator al lui Edward Heath. Cu toate acestea, doar doi ani mai târziu, guvernul laburist de atunci a organizat un referendum privind apartenența la CEE, iar 67% dintre alegători au fost în favoarea rămânerii.
În ciuda votului puternic de a rămâne în CEE, Marea Britanie a semnalat din nou în curând îndoieli profunde cu privire la proiectul european, rămânând în afara mecanismului cursului de schimb (ERM).
Aceasta a fost piesa centrală a Sistemului Monetar European (SME) al CEE, o politică comunitară majoră lansată în martie 1979 pentru a limita fluctuațiile cursului de schimb între monedele membre.
Reticența Marii Britanii de a se alătura poate fi parțial pusă pe seama reticenței continue față de Europa a laburistului și a noului său lider și prim-ministru James Callaghan.
Guvernul conservator, ales în mai 1979 sub conducerea lui Margaret Thatcher, nu mai era interesat nici de apartenența la EMS.
Aceasta a urmat o dorință similară de a limita angajamentul european al Regatului Unit și faptul că conservatorii au ajuns la putere cu ambiția clară de a urmări monetarismul ca o nouă politică macroeconomică, favorizând în același timp forțele pieței în loc de intervenția guvernamentală.
Legătura lirei sterline cu alte valute ale CEE ar fi legat mâinile guvernului de bani și ar fi fost contrar ideologiei sale de piață liberă.
Guvernul conservator, ales în mai 1979 sub conducerea lui Margaret Thatcher, nu mai era interesat nici de apartenența la EMS.
Aceasta a urmat o dorință similară de a limita angajamentul european al Regatului Unit și faptul că conservatorii au ajuns la putere cu ambiția clară de a urmări monetarismul ca o nouă politică macroeconomică, favorizând în același timp forțele pieței în loc de intervenția guvernamentală.
Legătura lirei sterline cu alte valute ale CEE ar fi legat mâinile guvernului de bani și ar fi fost contrar ideologiei sale de piață liberă.
Primii ani de mandat ai lui Margaret Thatcher au fost caracterizați de o relație de confruntare cu partenerii săi europeni, în timp ce ea încerca să reducă contribuțiile mari, nete, ale bugetului Marii Britanii la CEE.
Acest dezechilibru s-a datorat în mare parte faptului că Regatul Unit a plătit taxe vamale semnificative la importurile de alimente de la furnizorii săi istorici (Commonwealth), în timp ce sectorul agricol relativ mic și eficient al Marii Britanii a primit puțin sprijin financiar din partea Politicii Agricole Comune (PAC).
Pentru partenerii Marii Britanii, cererile lui Thatcher de a-și „reduce banii înapoi” au fost văzute ca necomunitare: strângerea de bani ignorând obiectivele mai largi ale proiectului european. Această bătălie bugetară a durat până la summitul de la Fontainebleau din 1984, când Marii Britanii i s-a acordat rabat bugetar.
Discursul de la Bruges
Odată soluționată problema bugetului, s-a deschis un capitol mai constructiv în relațiile Marii Britanii cu CEE, Marea Britanie fiind pe deplin angajată în dezvoltarea pieței unice.
Scopul său a fost de a deschide pe deplin economiile naționale ale Europei, în special prin eliminarea barierelor netarifare (BNT) în calea comerțului cu bunuri și în special servicii.
Acestea au inclus politici naționale de achiziții publice de către sectoarele publice; reglementări idiosincratice de sănătate și siguranță; reglementări care limitează accesul cetățenilor la profesii etc.
Prin adoptarea principiului „recunoașterii reciproce”, proiectul privind piața unică a făcut ca aceste BNT să fie învechite, deoarece produsele considerate acceptabile într-o țară trebuie să fie recunoscute de toate celelalte state membre (în domeniile în care standardele europene armonizate nu există).
Acest principiu este cel care astăzi, de exemplu, oferă instituțiilor financiare (inclusiv entităților străine) stabilite în Marea Britanie „drepturile lor de pașaport” de a vinde servicii în întreaga Uniune Europeană, deoarece acestea sunt reglementate de autoritățile britanice. La ieșirea din UE, astfel de instituții străine și britanice își vor pierde aceste drepturi.
Crearea Pieței Unice s-a bazat pe implementarea a aproape 300 de directive europene pentru a elimina obstacolele în calea afacerilor transfrontaliere. Acesta este un proces care încă se desfășoară în unele servicii publice: de exemplu, Franța urmează să deschidă serviciile feroviare operatorilor privați și potențial străini începând cu 2021.
Margaret Thatcher a fost o susținătoare înclinată a campaniei „da” la referendumul din 1975 privind rămânerea în Comunitatea Economică Europeană.
Ea s-a aventurat chiar să poarte un pulover cu steaguri ale țărilor membre cusute.
Cu toate acestea, cei 11 ani petrecuți pe Downing Street au fost marcați de o opoziție tot mai mare față de integrarea europeană, care a contribuit în mare măsură la căderea ei.
Primul ei semn vizibil de frustrare față de CEE legat de contribuția bugetară a Marii Britanii.
Deoarece Marea Britanie a fost absentă la nașterea CEE, în 1957 și a aderat abia în 1973, nu a stabilit regulile financiare ale jocului, ceea ce a oferit un avantaj inerent acelor țări cu sectoare agricole mari, precum Franța.
În general, proiectul Pieței unice a stabilit cele patru libertăți ale circulația de bunuri, servicii, capital și persoane.
Aceste libertăți se află în centrul crizei legate de Brexit a Marii Britanii, deoarece referendumul din 2016 a vizat în mare parte controlul imigrației, în timp ce accesul continuu la piața unică este susținut de multe întreprinderi.
Thatcher a început cu siguranță să-și intensifice opoziția față de așa-zișii federaliști de la Bruxelles, dincolo de considerentele monetare care i-au marcat primii ani la putere.
„Nu am deplasat cu succes frontierele statului în Marea Britanie, doar pentru a le vedea reimpuse la nivel european, cu un super-stat european exercitând o nouă dominație de la Bruxelles”, a spus ea într-un discurs din 1988 în orașul belgian din Bruges.
Cel mai mare compromis dintre toate din perspectiva ei a fost să accepte că programul pentru piața unică va lua mai degrabă forma unui tratat obligatoriu din punct de vedere juridic, decât a unui simplu acord.
Când majoritatea statelor membre au cerut o Conferință interguvernamentală pentru a întocmi tratatul, Thatcher era furioasă de furie, dar nu a renunțat la negocieri.
Presată de Kohl, ea a acceptat chiar să aibă o cooperare monetară la nivel european menționată în preambulul Actului Unic European, lucru pe care și-a dorit cu adevărat să-l evite.
Actul Unic European a avut ramificații enorme pentru modul în care urma să fie condusă Comunitatea Europeană.
Nu numai că prevedea finalizarea Pieței Unice, ci și simplificarea luării deciziilor în cadrul Consiliului European prin extinderea principiului votului cu majoritate calificată la un număr mare de probleme care până atunci fuseseră hotărâte în unanimitate.
Drept urmare, a deschis calea pentru seria de măsuri integrative care au fost împinse la sfârșitul anilor 1980, ducând la Tratatele de la Maastricht în 1992.
Atunci când Thatcher a înțeles aceste consecințe, a început să se întoarcă împotriva Comunității Europene în general și Jacques Delors în special.
A ajuns să realizeze că președintele comisiei nu împărtășește speranțele britanice pentru „thatcherism la scară europeană.”
Cu toate acestea, interesele lui Thatcher și ale lui Delors fuseseră aliniate temporar pentru un moment scurt și decisiv, cu consecințe foarte durabile pentru Comunitatea Europeană.
Thatcher a fost liderul opoziției și prim-ministru într-o perioadă de creștere a tensiunii rasiale în Marea Britanie. La alegerile locale din 1977, The Economist a comentat: „Valea conservatoare a afectat partidele mai mici, în special Frontul Național [NF], care a suferit un declin clar față de anul trecut.”
Poziția ei în sondaje a crescut cu 11% după o Interviu din 1978 pentru World in Action, în care ea spunea că „personajul britanic a făcut atât de mult pentru democrație, pentru lege și a făcut atât de multe în întreaga lume, încât, dacă există vreo teamă că ar putea fi afectat, oamenii vor reacționa și vor fi destul de ostili celor care vin”, precum și “în multe feluri [minoritățile] se adaugă la bogăția și varietatea acestei țări.
În momentul în care minoritatea amenință să devină una mare, oamenii se sperie”. La alegerile generale din 1979, conservatorii au atras voturi de la NF, al cărui sprijin aproape că s-a prăbușit.
Într-o întâlnire din iulie 1979 cu ministrul de externe Lord Carrington și ministrul de interne William Whitelaw, Thatcher s-a opus numărului de imigranți asiatici, în contextul limitării la mai puțin de 10.000 de oameni vietnamezi care au permis să se stabilească în Marea Britanie în doi ani.
“There is a pattern consistent throughout history of oppressed people turning on the oppressors. Slaves against their owners. The peasantry against the feudal barons.”
Brexit Party MEP Ann Widdecombe makes her maiden speech in the European Parliament. pic.twitter.com/AURtKG3Pu2
— Channel 4 News (@Channel4News) July 4, 2019