Era o zi de iarna londoneza si ma plimbam nebuna pe strazile din Notting Hill. In jur vad britanici mohorati, carundu-si agale sacosa cu o paine si -o cafea de Tesco. Se pare ca faimos-ul credit crunch despre care se vorbeste atat de mult in ultima vreme afecteaza din ce in ce mai mult psihicul.
Ma gandesc cu jale la Romanica noastra draga si imi rasuna in minte vorbele unui journalist roman, la al carui discurs am asistat nu cu mult timp in urma: ‘Fratilor, in Anglia toate sunt facute, in Romania toate sunt de facut’. Mesajul, aparent neclar, asociat cu indemnul si eforturile autoritatilor de a aduce romanii inpoi acasa – chiar daca ulterior a crescut rata somajului, din lipsa de locuri de munca disponibile- ma determina sa-mi regasesc radacinile si-mi cumpar bilet la zborul Wizzair ce ma va duce acasa.
Imi fac grabita bagajul – 20 kg pentru 2 saptamani de Romania. Sun taxiul si plec spre aeroport. Pe masina, spun repede un Tatal Nostru – compania Wizzair nu are o reputatie prea buna, iar eu nu-mi doresc sa raman blocata in aeroport ore intregi. O amanare a zborului ma va face sa ma razgandesc.
Aterizez pe Baneasca si ma simt ca intr-o alta lume, pe care de abia acum o descopar pas cu pas. Ma doare sufletul cand schimb pounds-ii mei dragi britanici cu mult sub pretul pietei – asa functioneaza casele de schimb valutar din aeroporturi. Sunt urmarita agasant de un taximetrist, ce isi ofera serviciile “Domnisoara, unde mergeti? Aveti nevoie de un taxi Haideti ca va ajut cu bagajul”. Ma las prinsa in capcana, si in lipsa altor optiuni, urc in taxi, indreptandu-ne spre centrul micului Paris.
“Stimata domnisoara, cursa va costa 150 lei “. Dupa lungi si intense negocieri, taximetristul agasant reduce pretul la 100 lei noi, eu urmand sa fac vreo 5 plecaciuni, gest pe care nu eram pregatita sa-l ofer. Cu europenizarea si recesiunea momentului, mina de pix consumata pe chitanta mea pare a costa mai putin decat energia uzului ‘obligatoriu’ al aparatului de taxat.
Discutand cu directoarea unui faimos hotel bucurestean, aflu cu stupoare ca un taxi din Baneasa ar fi fost vreo 20 lei, iar pentru 50 lei as fi avut masina hotelului la scara si bonus – un sofer simpatic cu care mi-ar fi facut chiar placere sa-mi etalez noul skill achizitionat in UK – discutia despre vreme. Desi la o prima impresie, tind sa-l numesc hot nesimtit pe taximetrist, omul prefera sa prosteasca mai multi ca mine zi de zi, decat sa sparga o banca si sa stea fugar o viata. Si va garantez eu ca sunt multi ca mine pe strazi.
3 zile de Bucuresti echivaleaza cu 3 zile de studiu de piata. Rezultate: perechea mea de pantofi lodonezi Aldo, in mall-ul bucurestean are fabuloasa suma de 600 lei noi; 2 pizza la un restaurant bun italian fac cat o masa la Cipriani, un angajat cu master castiga 700 euro iar Gara de Nord e mai plina de mizerie ca oricand.
Ma urc in trenul care ma duce spre Iasi – faimoasa capitala a Moldovei. Experienta mea cu trenul e mizerabila, in ritm de manele, cu sticle de bere, si cu insistente din partea unui macho de Romania careia i se pare ca are tactici bune de agatat in tren.
Pe peronul garii ma asteapta un prieten drag – “Te-ai schimbat, draga mea!”. Ne-am schimbat noi, romanii din UK, ramanand indiferenti la o miscare europeana!
Gabriela Martin