Convorbiri Cu Doctorul Ion Popescu Românii din Bucovina

Înaintaşii neamului românesc din Nordul Bucovinei în prezent ocupată de Ucraina au lăsat urme semnificative atât în istoria şi cultura Ucrainei (Mitropolitul Kievului Petru Movilă, folcloristul şi savantul Acad. Grigore Bostan, coautorul Constituţiei Ucrainei şi europarlamentarul Dr. Ion Popescu, faimoasa cântăreaţă Sofia Rotaru ş.a.m.d.), cât şi în istoria şi cultura
României (fraţii Hurmuzachi, Ioan Mihaly de Apşa, Iancu Flondor, Dmitrie Onciul şi Ion Nistor, poeţii Arcadie Suceveanu, Vasile Tărâţeanu etc.).

De la gimnaziul din Cernăuţi, îndrumat de Aron Pumnul, şi-a luat zborul simbolul românismul Mihai Eminescu. O eventuală enciclopedie consacrată personalităţilor reprezentative ale comunităţilor româneşti din Ucraina ar întruni câteva volume… Fiind cetăţeni loiali ai statului ucrainean îşi revendică în permanenţă drepturile fireşti de a fi români, de a se considera populaţie autohtonă, de a se bucura de standardele europene în domeniul drepturilor omuluiu, de drepturile şi libertăţile funamentale ale minorităţilor etnice.

Şi totuşi…
“Izvorul tuturor răutăţilor şi pustiirii acestor părţi, a Moldovei Ţărrii de Sus, este risipa şi pustietatea cauzată de către ucrainienii cazaci, stingerea ţării noastre”.
Aşa caracteriza cronicarul Miron Costin acţiunile politice ale lui Bogdan Hmelniţki, considerat la Kiev drept “Întemeietorul statului ucrainean”. Miron Costin şi-a exprimat temerea profetică că “răutăţile” vor afecta şi viitorul: “…cu cale ne este şi nouă a pomeni povestea lui Hmil, hatmanul căzăcesc, de la care vremi s-au început şi răul nostru, în care şi până astăzi ne aflam cu acest pământ la cumplite vremi şi Dumnezeu ştie de nu şi peste veacul nostru trăitoare”.

Relaţiile româno-ucrainene au demarat în vremea lui Hmelniţki, care a invadat de câteva ori voievodatul Moldovei, “Încuscrându-se” cu forţa cu Vasile Lupu, care a dat-o pe Ruxandra, dupa fiul hatmanului, Timus, descris astfel: “ce numai chipul de om îl avea, firea toată fiindu-i de fiară sălbatecă “. Hmelniţki şi-a inceput oscilaţiile politice printr-o rebeliune împotriva polonezilor, pentru ca mai apoi să se alieze cu tătarii, invadând ş i prădând pe toţi vecinii săi, pentru ca în final să se arunce în braţele Moscovei, deschizând drumul acesteia către Europa.

Independenţa Ucrainei, doar după 1991, trage după ea toate tarele regimului sovietic. Fără să aibă parte de nici o altă tradiţie statală, Kievul promovează în continuare politicile sovietice, modul sovietic de a privi lumea, pe care încearcă să le acopere cu o poleială democratică (inclusiv după schimbarea cu noul regim,presupus ‘democratic’). Fiind de fapt numai o replică miniaturizată a imperiului sovietic, Ucraina pare că nu ştie şi nu poate să abordeze într-un mod diferit relaţiile cu vecinii săi, decât prin promisiuni despre democraţie false, şi acţiuni deschise sau conspirativ dictatoriale (vezi asaltarea ecologică a canalului Bâstroe, sau deznaţionalizarea forţată a românilor prin persecutarea mass-mediei şi a intelectualilor români din teritoriile ocupate).

Am rugat pe Doctorul Ion Popescu, ca să ne edifice mai detailat asupra istoriei şi a realităţilor românilor din teritoriile ocupate atât de fraudulos de Ucraina, cel mai recent ca ‘dar’ de independenţă faţă de…ruşi, din partea Rusiei şi‘re-cedate’ în mod repetat de către guvernele Iliescu-Constantinescu.

Iată ce ne-a relatat:
Doctorul Ion Popescu: Premergătorii românilor din Ucraina (gaeto-dacii)au fost atestaţi în aceste teritorii cu mult mai înainte deсât strămoşii slavi ai
ucrainenilor1 (populaţiei titulare de azi). Locuind compact în zona nordului Maramureşului istoric (regiunea Transcarpatică), nordul Bucovinei, nordul Basarabiei, Ţinutul Herţei (regiunea Cernăuţi) şi sudul Basarabiei (regiunea Odesa) din imediata apropiere cu frontiera României, şi mai dispersat în Transnistria ucraineană (regiunea Odesa) până la şi după Bug (regiunile Kirovograd, Nicolaev, Herson, Dnepropetrovsk etc.), românii în zonele de trai tradiţionale reprezintă, alături de ucraineni (huţani, ruteni etc.) populaţia autohtonă a Ucrainei de azi.

În biserici limba maternă aproape că nu se folosea
În biserici limba maternă aproape că nu se folosea

„Trezindu-se în urma diferitelor cotituri ale istoriei” în actualele teritorii ale Ucrainei, populaţia românofonă s-a asimilat complet (în cazul „bolehovenilor” şi „volohilor” din Pocuţia şi Galiţia) sau parţial (în zona dintre Nistru şi Bug), supravieţuind, totuşi, din punct de vedere etnolingvistic în regiunile Cernăuţi, Transcarpatia şi Odesa. Perioada sovietică, care a dus la deportări masive şi asimilări artificiale, totuşi, nu a putut „înghiţi şi dizolva” în oceanul slav elementul daco-românesc. Românii au supravieţuit.

Renaşterea etnică generată de prăbuşirea imperiului totalitar-comunist a dus indubitabil nu numai la apariţia Ucrainei ca stat independent, dar a generat şi renaşterea tradiţiilor strămoşeşti în rândurile românilor băştinaşi „uitaţi” în urma „istoriei buciumate”, dincolo de hotarele Statului Român, însă nu şi ale etnoarealului românesc, ale Patriei Româneşti, pentru că: „Patria noastră, — după Nichita Stănescu, – este limba Română”.

Statistica ucraineană oficială, după tradiţia sovietică, împărţeşte greşit şi arbritar populaţia românofonă în „români” şi „moldoveni”. Este de menţionat faptul că, la recensământul din 1959, populaţia vorbitoare a limbii lui Eminescu era mai puţin numeroasă. Însă, binecuvântatţi de Dumnezeu şi iertată de-a mai trece prin deportări şi masacre, populaţia românească din Ucraina, în pofida asimilărilor masive din Transnistria şi, mai ales, din regiunile de dincolo de Bug, în Bucovina, Herţa, nordul Maramureşului istoric, nordul şi sudul Basarabiei a început să sporească, ajungând să ocupe locul trei (bineînţeles, dacă nu este divizată în cele două „etnii” diferite, româno/”moldovenească „) din Ucraina.

REGIUNEA CERNĂUŢI
(Nordul Bucovinei, nordul Basarabiei şi Ţinutul Herţa)

„Uitaţi” mult timp de Ţară, împrăştiaţi prin pustele Siberiei, Kazakstanului, Kareliei, bravii nepoţi ai soldaţilor de hotare ai lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, au lăsat rădăcini adânci şi au semănat seminţe bune în pământul limbii române, scăldat din plin în sângele şi sudoarea neamului, – seminţe, care odată cu primele raze ale libertăţii, au re-încolţit-, iar codul genetic bazat pe moştenirea lui Decebal, Bogdan şi Ştefan, ale Hurmuzachilor, Aron Pumnul şi Eminescu, Flondor şi Nistor, au înprăştiat negura neştiinţei şi a fricii şi au dat un imbold regăsirii tradiţiilor strămoşeşti.

TRANSCARPATIA
(Nordul Maramureşului istoric)

Majoritatea absolută din cei 32.152 de români maramureşeni din Transcarpatia locuiesc într-un masiv compact între Tisa şi Carpaţii ucraineni la frontieră cu România, fiind înconjuraţi de satele ucrainene (de ruteni sau huţani) şi maghiare, dar sunt înglobaţi în două raioane teritorial-administrative vecine diferite Teaciv (Teceu) şi Rahiv (Rahău). Românii din Transcarpatia au devenit a
treea etnie din regiune (în comparaţie cu 1989 i-au depăşit numeric pe ruşi –numărul cărora a scăzut de la 49 de mii în 1989 la 30.993 persoane în 2001), fiind depăşiţi doar de ucraineni (inclusiv ruteni şi huţani) – 1.010.127 persoane şi unguri – 151.516.

Cu toate că numeric populaţia localităţilor majoritare româneşti ar atinge cifra de peste 40 de mii de locuitori, cu toate acestea nu a fost organizat un raion naţional-teritorial majoritar românesc. Românii, constituind 12,4% (în 1989 – 11,7%) din populaţia raionului Teaciv (cel mai mare raion rural din Ucraina – 171,9 mii de locuitori) şi 11,6% (în 1989 – 11,2%) din populaţia raionului Rahiv
(unul dintre cele mai mari raioane din Ucraina din punct de vedere teritorial şi cu o populaţie de peste 90,9 de mii de locuitori), locuesc în cel mai compact areal
românesc din Ucraina şi constituie majoritatea absolută în 13 localităţi – 9 din raionul Teaciv (Teceu): orăşelul Solotvino (Slatina), localităţile Dibrova (Apşa de-Jos cu cotul Valea-Malului), Glubochii Potoc (Strâmtura), Topcino (Teteş), Podişor, Bescău, Cărbuneşti, Bouţul Mare şi Bouţul Mic) şi 4 din raionul Rahiv (Rahău): Belaia Ţercovi (Biserica Albă), Srednee Vodeanoe (Apşa-de Mijloc), Plăiuţ şi Dobric. Mai locuiesc români (într-un număr neînsemnat) în oraşele Ujgorod, Mucacevo, Teaciv, Rahiv etc.

Romanii din Bucovina
Romanii din Bucovina

Mai vorbesc româneşte, deşi mulţi s-au declarat ucraineni, circa 40% din populaţia satului pe cale de ucrainizare Vodiţa (Apşiţa Veche), în satul Gruşevo (aici a funcţionat mănăstirea istorică
românească din Peri), româna mai este vorbită în unile familii din satele raionului Vinogradovo, iar româna veche – de către circa 1-1,5 mii de „volohi-loşcarini”, declaraţi şi trecuţi ca ucraineni sau romi, din satele Mircea de pe graniţa cu Slovacia (raionul Velykyi Berezin) şi Poroşcovo de la poalele Munţilor Păduroşi (raionul Perecin) din „insuliţile valahe” (fără şcoală şi biserică românească) – la 35 km la nord (Mircea) şi la 45 km la nord-est (Poroşcovo) de Ujgorod, la 40 km între ele şi circa 200 km – de masivul românesc de pe Tisa.
Românii din Transcarpatia au 11 şcoli cu predarea în limba română şi 2 mixte, iar în şcoala Nr.2 din Slatina în anul 2000 au fost deschise primele clase de liceu.

REGIUNEA ODESA
(SUDUL BASARABIEI ŞI TRANSNISTRIA UCRAINEANĂ)

Majoritatea persoanelor care s-au declarat moldoveni în regiunea Odesa în 1989 trăiau la sate: din 144.534 persoane – 104.450 sau 72,3% trăiau la ţară. Limba naţionalităţii în calitate de limbă maternă au recunoscut-o 114.650 persoane sau 79,3%, dintre care 92.869 sau 81,0% din moldovenii neasimilaţi trăiau la sate, 7.301 sau 5,05% din moldovenii din regiune (dintre care 5.239 locuiau în satele în care nu mai existau şcoli cu predarea în limba maternă) au declarat în calitate de limbă maternă ucraineana, alţii 22.230 persoane sau 15,4% – limba rusă (majoritatea – 16.147 sau 72,6% din moldovenii rusofoni trăiau în oraşe) şi numai 353 au declarat în calitate de limbă maternă altă limbă (inclusiv şi limba română). Din cei peste 29,5 mii de moldoveni educaţi în sânul altei limbi doar 9.474 sau 32,11% din cei porniţi pe calea înstrăinării mai posedau şi limba naţionalităţii sale.

La recensământul din 2001 moldoveni s-au declarat doar 123.751 de persoane sau cu 20.783 sau 14,38% mai puţin decât în 1989. Era şi firesc ca majoritatea celor care foloseau rusa sau ucraineana în calitate de limbă maternă şi de conversaţie să şi se autoidentifice din punct de vedere etnic delarându-se ca fiind de naţionalitatea care corespunde limbii materne – din cei peste 29,5 mii moldoveni ruso- şi ucrainofoni din regiune mai mult de 2/3 au refuzat la naţionalitatea de moldovean: orăşenii preponderent în favoarea rusificării, sătenii – ucrainizării (moldoveni s-au declarat doar majoritatea celor 9.474 care în 1989 mai cunoşteau limba strămoşilor). La recensământul din 2001 doar 90.690 sau 73,28% dintre moldoveni din regiunea Odesa au declarat „limba moldovenească” drept maternă, în schimb 22.664 sau 18,31% au declarat drept maternă rusa, 9.474 sau 7,66% – ucraineana, peste 800 0,65% – bulgara şi doar de 23 sau 0,02% dintre
persoanele care s-au declarat moldoveni au fost recunoscută drept limbă maternă limba română. Despre „românizare” nici nu putea fi vorba.

Romania 1918-1940
Romania 1918-1940

Populaţia românească moldovenească din regiunea Odesa, în majoritatea ei, la 5 decembrie 2001 locuia în satele rămase ca nişte insuliţe înconjurate de satele bulgăreşti şi ucrainene din zona basarabeană (învecinate, mai aproape de Dunăre în zona Vilcovului şi Chiliei, şi cu câteva sate de ruşi-lipoveni, iar mai aproape de graniţa cu Repulica Moldova – şi câteva sate de găgăuzi) şi ucrainene din cea transnistreană. Majoritatea moldovenilor locuiau în sudul Basarabiei între Nistru şi Dunăre.

POPULAŢIA ROMÂNOFONĂ DIN ALTE ZONE ALE UCRAINEI

Mulţi moldoveni locuiau şi în regiunile Nikolaev, Herson, Kirovograd, Doneţk ş.a. Anton Raţiu în monografia sa „Românii de la est de Bug” menţiona existenţa populaţiei româneşti din aceste zone remarcând: „ceea ce m-a şocat şi ma surprins deosebit de plăcut, poposind prin acele părţi cu aşezări româneşti de băştinaşi din îndepărtatul spaţiu de la sud de Kiev sau Uman, de lângă
Pervomaisk sau Kirovograd, de pe lângă Vosnesensk sau Cherson, Crivoi Rog, Zaporojie, Dnepropetrovsk, din Crimeea, dinspre Caucaz sau Donbas, a fost faptul că, stând de vorbă cu ei, nu puteai să nu observi identitatea acestor aşezări, atât ca structură materială, cât şi spirituală cu aşezările din Transnistria, judeţele Râbniţa, Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Balta, Oceakov, Ananiev, sau cu altele, din Moldova şi chiar din Ardeal sau Munţii Vrancei”. El semnala că în 1941-1943 a descoperit 25 de sate dincolo de Bug cu populaţie românească.

1 Comment

Leave A Reply