Despre Sadoveanu se știe că a abandonat Dreptul (alegerea tatălui său) încă din primul an de studiu.
Un avocat orgolios, care încă nu știa ce poate scriitorul născut la Pașcani („locul unde nu s-a întâmplat nimic”), îi declara lui Al. Philippide că nu-l citește pe Sadoveanu fiindcă nu vrea să se coboare la nivelul unui absolvent de liceu.
Oprindu-ne la marele prozator Mihail Sadoveanu, acesta a devenit membru corespondent al Academiei la 38 de ani. Iar peste trei ani, în 1921, membru activ al Academiei Române, alături de academicieni școliți în marile metropole universitare ale Occidentului.
Iată cum explică această aparentă contradicție Alexandru Paleologu, poate unul dintre cei mai avizati comentatori ai operei prozatorului, alături de G. Călinescu și C. Ciopraga:
„(…) părerea că Sadoveanu ar fi un intuitiv lipsit de cultură (…) este o aberaţie pe care nu o poate crede decât cine nu l-a citit cu destulă atenţie sau nu e destul de serios instruit el însuşi. Un mare scriitor fără o mare cultură nu a existat niciodată şi nu poate niciodată exista. Cultura, chiar erudiţia, fără de care opera de maturitate a lui Sadoveanu nici nu ar fi fost de conceput, este la el materie de viaţă şi meditaţie, modelatoare în plan uman, operantă în ordinea spiritului (…). În loc să fie simulată, cum vedem la unii (căci se vede), la Sadoveanu erudiţia e disimulată, încorporată formativ în actul de creaţie. Mare artist, scriitor de geniu a devenit Sadoveanu târziu, printr-un proces de transmutaţie interioară care l-a modificat fundamental. Abia după un sfert de secol de la debut, Sadoveanu a devenit cu adevărat Sadoveanu. Dacă nu vrem să admitem asta, nu înţelegem nimic din lecţia de şlefuire a pietrei săvârşită de Sadoveanu şi nu înţelegem sensul lungii sale căi către sine”. (Citatul e preluat de pe site-ul „România”, dintr-un text care prezintă și justifică un top al primilor zece scriitori români din toate timpurile.)
Așadar, dincolo de studiile de bază, care au la capătul de sus liceul, Sadoveanu și-a fost propriul „profesor universitar” – și încă unul strălucit, în tandem cu alter-ego-ul ucenic de aceeași calitate. Și a ajuns astfel să fie comparat cu aproape toți scriitorii de vază ai lumii, tonul dându-l G. Călinescu, care l-a văzut ca pe un Balzac al nostru. Si tot avizatul Călinescu, ajungând la concluzia că „proza lui Sadoveanu atinge fondul cel mai adânc al specificității noastre, ca și poezia lui Eminescu.”