Venezuela a eliberat doi americani închiși în timp ce cele două țări încearcă să îmbunătățească relațiile pe fondul unei crize energetice cauzate de războiul Rusiei cu Ucraina.
Gustavo Cárdenas, un director al companiei americane de rafinare a petrolului Citgo a fost eliberat împreună cu Jorge Fernández, care a fost arestat anul trecut sub acuzația de terorism pe care Casa Albă a descris-o drept „falsă”.
„Acești bărbați sunt tați care au pierdut timp prețios cu copiii lor și cu toți cei pe care îi iubesc iar familiile lor au suferit în fiecare zi din cauza absenții lor”, a spus Joe Biden într-un comunicat.
În ciuda faptului că are cele mai mari rezerve dovedite de petrol din lume, Venezuela este afectată de crize politice, economice și sociale, cu o lipsă cruntă de alimente și combustibili.
Președintele Nicolás Maduro a reținut cu brutalitate opoziția, arestând și torturând protestatarii și a fost acuzat că a falsificat o serie de alegeri.
SUA au rupt relațiile diplomatice cu guvernul lui Maduro în 2019, recunoscându-l pe liderul opoziției Juan Guaidó drept președintele legitim al țării sud-americane, impunând în același timp sancțiuni asupra Venezuelei și a sectorului petrolier controlat de stat.
Reprezentanții Casei Albe au vizitat capitala Venezuelei – Caracas pentru discuții , prima călătorie de acest fel în peste 20 de ani pentru a încerca să îndepărteze Venezuela de Rusia ca urmare a invaziei Ucrainei.
Eliberarea celor doi americani a avut loc la câteva ore după ce Maduro a părut să un indice interes pentru îmbunătățirea relațiilor cu SUA, sugerând că este dispus să reia negocierile cu opoziția.
Economia Venezuelei se bazează în primul rând pe producția și exploatarea petrolului. De la sfârșitul anilor 1940 până în 1970, țara a fost cel mai mare exportator de petrol din lume și a fost pentru mult timp unul dintre principalii exportatori de petrol în Statele Unite. Economia Venezuelei s-a bazat pe veniturile din sectorul petrolier pentru a moderniza și diversifica alte sectoare economice.
“sembrando el petróleo – semănatul petrolului” a fost un slogan național încă din anii 1940
Dezvoltarea zăcămintelor bogate de minereu de fier, nichel, cărbune și bauxită (minereul de aluminiu), precum și energia hidroelectrică, a extins și mai mult economia. În anii 1960, guvernele venezuelene au subliniat politicile de substituire a importurilor, folosind tarife de protecție pentru a limita importurile de produse și a oferit subvenții pentru a stimula creșterea producției interne.
Ca urmare întreprinderile orientate spre export s-au extins și la mijlocul anilor 1970, guvernul a naționalizat industria venezueleană a minereului de fier, petrolului și gazelor și apoi a folosit veniturile din exporturile de combustibili fosili pentru a finanța îmbunătățiri majore ale infrastructurii și alte lucrări publice. Până la sfârșitul secolului al XX-lea, industriile venezuelene s-au diversificat iar țara a dezvoltat resurse naturale suplimentare.
Cu toate acestea, „semănarea petrolului” a Venezuelei a fost încetinită considerabil din cauza fluctuațiilor prețurilor internaționale la petrol și a recesiunilor economice globale din anii 1980 și ’90, precum și a problemelor interne precum inflația, managementul ineficient, corupția și lipsa de personal calificat.
Economia a fost presată de o datorie externă masivă, șomaj ridicat, creștere rapidă a populației și imigrație ilegală; cu toate acestea, la începutul secolului 21, economia și-a revenit suficient încât până în 2007 țara și-a plătit datoria externă.
Hugo Chávez ales pentru prima dată în 1998, a creat o agendă economică și politică socialistă care a inclus un program de creștere a naționalizării, care a fost introdus după victoria sa zdrobitoare la alegerile din 2006.
Hotărât să reducă influența economică a SUA în Venezuela și în restul Americii Latine, el a folosit bogăția petrolieră a țării pentru a acorda împrumuturi generoase vecinilor săi.
În timpul președinției lui Chávez gestionarea dezastroasă a contribuit la scăderi majore ale producției de petrol și ale profiturilor.
Chiar dacă exporturile de petrol au dominat din ce în ce mai mult economia și eforturile de diversificare economică au scăzut, guvernul nu a reușit să investească în mod adecvat în întreținerea și creșterea industriei petroliere.
A continuat să extindă programele sociale și a împrumutat masiv iar când prețurile globale la petrol au scăzut în 2014, economia Venezuelei a început să devină falimentară.
Între 2014 și 2019, PIB-ul a scăzut cu aproximativ 75 la sută. Practicile autoritare începute de Chávez și intensificate de succesorul său, Nicolás Maduro, au înrăutățit situația provocând sancțiuni economice din partea Statelor Unite și a altor democrații occidentale.
Au rezultat în lipsuri grave de alimente și medicamente, ducând la o criză umanitară în Venezuela care a devenit și mai disperată când pandemia globală de virusul Covid a ajuns în țară în 2020.
Cele mai semnificative resurse naturale din Venezuela sunt petrolul și gazele naturale, care reprezintă în mod tradițional aproximativ nouă zecimi din exporturi. Cărbunele este important și există zăcăminte în mare parte neexploatate de minereu de fier, bauxită și alte minerale.
Unele dintre cele mai mari rezerve dovedite de petrol din lume există în delta Orinoco, precum și în estul Llanos-lui, statele Guarico, Anzoategui și Monagas, zona joasă a lacului Maracaibo (statul Zulia) și în statele Barinas și Apure.
Înainte ca guvernul să naționalizeze industria, firmele multinaționale reprezentau mai mult de patru cincimi din producție. Rafinarea se făcea în principal în Aruba, Curaçao și în alte părți din Caraibe.
După naționalizare, o companie de stat, Petróleos de Venezuela – SA (PDVSA), și-a asumat responsabilitatea producției dar PDVSA încă depindea foarte mult de companiile petroliere străine pentru a rafina, transporta și comercializa petrolul și gazele naturale și pentru asistență tehnică.
Guvernul forțat de dificultățile economice, a adoptat reforme la sfârșitul anilor 1980 și ’90 care au inclus redeschiderea sectorului petrolului pentru investițiile străine, în special pentru a explora și dezvolta în continuare zăcămintele de țiței din bazinul Orinoco.
Asociații mixte pentru a moderniza rafinăriile și pentru a moderniza producția
Într-o inversare a tendințelor capitaliste, industria petrolieră a devenit centrul eforturilor de naționalizare ale lui Chávez în 2006.
În 2007 a finalizat preluarea sectorului prin preluarea controlului operațional al ultimei investiții petroliere care implica companii straine din țară – proiectele petroliere din bazinul Orinoco de companii cu capital străin.
După ce a concediat mii de administratori și tehnicieni cu experiență de la PDVSA care au participat la o grevă în 2002-2003.
Guvernul lui Chávez i-a înlocuit cu politicieni fără experiență care au contribuit la gestionarea greșită a industriei petroliere și împreună cu scăderea prețurilor la petrol, a falimentat economia venezueleană în anii 2010.
Rezervele de petrol se referă la cantitatea de țiței care poate fi recuperată din punct de vedere tehnic la un cost fezabil din punct de vedere financiar. Astăzi, cele mai mari rezerve dovedite de petrol din lume se află în :
- Venezuela deține 18,3% din rezervele globale
- Arabia Saudită deține 16,1% din rezervele globale
- Canada deține 10,3% din rezervele globale
- Iranul deține 9,5% din rezervele globale
- Arabia Saudită are cele mai operaționale zăcăminte de petrol, deși conform World Factbook al CIA, Venezuela deține cele mai mari rezerve dovedite de petrol din lume.
Venezuela are zăcăminte enorme de gaze naturale, printre cele mai mari rezerve dovedite din lume iar PDVSA a format asociații mixte pentru explorarea și producția sa.
În plus, o subsidiară a PDVSA, Carbozulia, a exploatat rezerve importante de cărbune în bazinul râului Guasaré.
Exploatarea modernă a minereului de fier din Venezuela a început la mijlocul secolului al XX-lea în regiunea de langă Ciudad Guayana pe baza zăcămintelor de la Cerro Bolívar și El Pao.
În 1975, operațiunile miniere deținute de SUA au fost naționalizate, iar Corporația Guayana din Venezuela, deținută de guvern, a preluat controlul.
Producția de minereu de fier a crescut substanțial de la mijlocul anilor 1980.
La mijlocul anilor 1970 s-au descoperit zăcăminte mari de bauxită în Guyana, o mare parte din minereu fiind de înaltă calitate, potrivite pentru topirea aluminei în complexul Ciudad Guayana.
Alte minerale neferoase importante includ aurul și diamantele din Guyana, cărbunele la nord-vest de Lacul Maracaibo, zăcămintele de sare din Peninsula Araya și zăcămintele de calcar de o calitate industrială.
Există cantități importante din punct de vedere economic de nichel, fosfați, cupru, zinc, plumb, titan și mangan, iar studiile indică existența unor zăcăminte substanțiale de uraniu și toriu.
Hidroelectricitatea este sursa acoperă aproximativ jumătate din energia electrică a țării. Cel mai important este Barajul Guri de pe râul Caroní care alimentează Ciudad Guayana și complexele miniere din apropiere.
Râul Santo Domingo și alte râuri andine mai scurte sunt resurse suplimentare de energie. Centralele termice alimentate cu petrol, gaz sau cărbune reprezintă restul producției de energie electrică.
Peste nouă zecimi dintre venezueleni au acces la electricitate în casele lor, ceea ce face ca țara să fie una dintre cele mai bine aprovizionate în acest sens din America Latină. Cu toate acestea, rețeaua electrică națională necesită reparații și modernizări costisitoare iar întreruperile de curent sunt frecvente.
Producția de gaze și țiței în România
România are cea mai mare piață de gaze naturale din Europa Centrală și a fost prima țară care a folosit gaze naturale în scopuri industriale. Piața gazelor naturale a atins cote record la începutul anilor 1980 ca urmare a implementării politicilor guvernamentale menite să elimine dependența de import. Aplicarea acestor politici a condus la o exploatare intensivă a resurselor interne, având ca rezultat o scădere a producției interne.
În contextul reformelor structurale și instituționale radicale care au caracterizat economia românească după 1989 și care au vizat descentralizarea serviciilor în vederea creșterii calității și eficienței acestora, piața energetică din România a fost deschisă treptat concurenței, ca parte integrantă a conceptului de liberalizare a economia naţională şi libera circulaţie a mărfurilor şi serviciilor.
În special, sectorul gazelor naturale din România a trecut printr-un proces de restructurare profundă. România produce 402.591,00 milioane de picioare cubi (MMcf) de gaze naturale pe an (din 2015), ocupând locul 43 în lume.
România produce 96.469,84 barili de petrol pe zi (din 2016), ocupând locul 51 în lume și produce în fiecare an un volum echivalent cu 5,9% din totalul rezervelor sale dovedite (din 2016).
În anul 1884 Timișoara, unul dintre marile orașe ale României situat în partea de vest, a fost primul oraș din Europa în care a fost introdus iluminatul stradal electric.
Centrala electrică și instalația de iluminat au fost deschise pentru o perioadă de probă între 15 și 30 noiembrie.
Testele au fost efectuate de experți din Austria și Ungaria care au concluzionat că instalația se conforma pe deplin normelor cerute. Dată în funcțiune în noiembrie 1884, Centrala Electrică din Timișoara a pus bazele Sistemului Energetic Românesc.
Prețurile gazelor au scăzut după ce UE a semnat un acord pentru a spori livrările din SUA pe fondul eforturilor de a reduce dependența de energia rusă.
Acordul înseamnă că SUA vor furniza UE cu cel puțin 15 miliarde de metri cubi suplimentari de GNL până la sfârșitul anului, în timp ce statele membre vor depune eforturi pentru a asigura cererea de 50 de miliarde de metri cubi până cel puțin în 2030.
Importurile de GNL din Rusia s-au situat între 14 și 18 miliarde de metri cubi anual în ultimii ani. UE încearcă să rupă legăturile cu Kremlinul care furnizează în prezent aproximativ 40% din importurile sale de gaze. Prețurile de referință europene au scăzut cu până la 10 bucăți, în timp ce echivalentul din Marea Britanie a scăzut cu 9 %.