Influenţa limbii franceze asupra limbii române

Magazin Romanesc de materiale, Instalatori Romani in Londra. 12 The Broadway, Gunnersbury Lane, London W3 8HR 07958713549 . Parcarea este gratis in fata magazinului.
Limba franceza a influentat si limba engleza,spaniola si italiana

Influenţa limbii franceze asupra limbii române literare

 Vocabularul limbii române literare moderne are un caracter eterogen datorită numeroaselor influenţe exercitate de-a lungul timpului: greacă, neogreacă, slavonă, turcă, poloneză, maghiară, latină, germană, rusă, franceză, italiană şi, în ultimii ani, engleză.

După ce, în perioada veche a limbii române literare, modelele lingvistice care au marcat evoluţia limbii noastre au contribuit  mai mult la îmbogăţirea structurii interne a vocabularului şi mai puţin la modernizarea acestuia, în perioada modernă are loc o reorientare  în ceea ce priveşte sursele de împrumut, producându-se ceea ce Sextil Puşcariu numeşte „reromanizarea” limbii române.

Caracterul latin al limbii noastre, afinităţile de origine şi de structură cu romanitatea occidentală au determinat, începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, o deschidere firească către receptarea unor neologisme de origine romanică, în mod deosebit din limba franceză.

Totodată, prin împrumuturile din limba franceză, s-a realizat şi o „relatinizare” a limbii române, deoarece multe împrumuturi din latina savantă, pe care celelalte limbi romanice le-au preluat în mod direct, au păstruns la noi prin filieră franceză.

Scopul principal al acestui capitol este de a oferi o imagine de ansamblu asupra fenomenului influenţei franceze la nivelul limbii române literare. Avem în vedere, mai întâi, prezentarea contextului socio-cultural care a favorizat sau a condiţionat pătrunderea şi asimilarea elementului lingvistic de origine franceză în cultura românească, pentru ca, apoi, să realizăm caracterizarea şi exemplificarea principalelor forme de manifestare a influenţei franceze la nivelul limbii române literare: împrumut propriu-zis, calc lingvistic, franţuzism.

1.Contextul influenţei franceze în cultura românească (perspectivă diacronică)

Dacă în ceea ce priveşte celelalte influenţe exercitate asupra limbii române literare părerile sunt împărţite, în ceea ce priveşte influenţa franceză majoritatea opiniilor converg spre sublinierea importanţei ei pentru redefinirea fizionomiei neolatine a limbii române şi pentru modernizarea şi occidentalizarea culturii româneşti în general.

Vorbind despre „providenţiala influenţă franceză”, Pompiliu Eliade constată că: „această influenţă s-a făcut cel mai mult simţită şi a adus schimbările cele mai adânci ale vechilor stări de lucruri în Principatele dunărene. Ea a modelat pentru o bună bucată de vreme gândirea şi sensibilitatea românească şi poate fi identificată în toate manifestările spiritualităţii româneşti atât în politică, cât şi în legislaţie, atât în literatură cât şi în administraţie sau în viaţa socială”.

Cât priveşte căile de pătrundere a influenţei franceze în Principate, autorul identifică patru „curente” care se completează şi se întăresc reciproc: din sud, influenţa franceză a venit împreună cu grecii fanarioţi; din răsărit, cu ruşii (francizaţi de Elisabeta şi de Ecaterina a II-a); din vest, o dată cu emigranţii Revoluţiei franceze, iar din nord, cu românii transilvăneni a căror intenţie era deşteptarea sentimentului latinităţii.

Fenomenul a fost prezentat şi de profesorul Charles Drouhet în scrierea sa La culture française en Roumanie (1920), citat de Sultana Craia în lucrarea Francofonie şi francofilie la români. Autorul distinge trei perioade ale influenţei franceze la români:

–          1750-1830, în care, sub domniile fanariote, cultura franceză începea să fie receptată prin intermediul cărţilor şi al profesorilor;

–          1830-1870, în care ea invadează toate domeniile şi produce nu numai traduceri şi imitaţii, dar şi opere originale scrise de români în limba franceză;

–          din 1870, până la data la care este scris textul (1920), în care se dă o luptă între influenţa franceză şi cea germană.

Şi Theodor Hristea remarcă faptul că „cea mai puternică dintre toate influenţele moderne exercitate asupra limbii noastre (începând, mai ales, cu secolul al XIX-lea) rămâne, indiscutabil, influenţa franceză. Graţie ei, în primul rând, româna s-a îmbogăţit cu câteva mii de cuvinte, modernizându-şi vocabularul în toate domeniile vieţii materiale şi spirituale”.

Fără a nega o reală influenţă a limbii franceze asupra limbii române literare (lucru confirmat de numeroasele statistici realizate, de-a lungul timpului, pe baza dicţionarelor limbii române), unii lingvişti îndeamnă la cumpătare în aprecierea importanţei elementului francez în structura limbii române. Astfel, Al. Graur consideră că „trebuie să fim prudenţi şi să lăsăm adesea un anumit procent de probabilitate pentru alte origini decât cea franceză”.

Pe o poziţie asemănătoare se situează şi Ioan Oprea şi Rodica Nagy, care văd în numărul impresionant de etimologii franceze oferite de dicţionare (alături de alte surse) o supraevaluare a fenomenului, determinată de comoditatea explicării imediate a neologismelor româneşti având la îndemână mai ales dicţionare franceze.

Despre o influenţă a limbii franceze asupra limbii române se poate vorbi începând cu sfârşitul secolul al XVIII-lea când, în Principatele române, au apărut primele semne ale civilizaţiei franceze. Datorită împrejurărilor istorice şi culturale în care s-a dezvoltat poporul român în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, limba română literară a avut de suferit de pe urma influenţelor străine (slavonă, greacă, turcă, maghiară) care au defavorizat-o şi au împiedicat-o să aibă o evoluţie asemănătoare celorlalte limbi de cultură europene.

Un prim obstacol de care  s-au lovit traducătorii  din secolului al XVI-lea, ca şi toţi cărturarii din veacul următor, a fost sărăcia vocabularului, numărul restrâns de sinonime şi de termeni abstracţi necesari denumirii noţiunilor şi ideilor noi. Referitor la acest aspect, Ştefan Munteanu şi Vasile D. Ţâra precizează: «aproape fără excepţie, tălmăcitorii din epoca veche se scuză pentru eventualele inexactităţi şi stângăcii de exprimare, invocând  „scurtimea”, „strâmtarea” ori „îngustimea” limbii româneşti».

Ideea necesităţii îmbogăţirii limbii române literare cu împrumuturi din alte limbi s-a născut încă din secolul al XVII-lea când, preocupaţi de argumentarea originii poporului român, cronicarii ajung în mod firesc la demonstrarea originii latine a limbii române şi îşi pun problema îmbogăţirii vocabularului cu elemente noi din cele mai cunoscute limbi de cultură, greaca şi latina, dar şi din limbile romanice.

În scrierile cronicarilor moldoveni şi munteni, găsim neologisme latino-romanice, unele trădând o filieră polonă, rusă sau greacă. Iată câteva dintre acestea: comendatul (224), diiamant (29), parola (258) la Ion Neculce, avocat, argument, gheneralis, experienţia, corespondenţii, modul, parola, pilula, prezenţie, privat, probă, reţeta, temperament, la Dimitrie Cantemir, catolici (202), decadă (206), la Constantin Cantacuzino.

Începând cu deceniul al doilea al secolului al XVIII-lea, o dată cu instaurarea domniilor fanariote în Moldova (1711) şi Muntenia (1716) şi a dominaţiei austriece în Ardeal şi Banat, ritmul de cultivare a vechii limbi literare impus de cronicari a fost întrerupt marcând, astfel, începutul unei perioade de declin pentru cultura românească, după cum observă Pompiliu Eliade în studiul dedicat influenţei franceze asupra spiritului public românesc: „Secolul al XVIII-lea avusese o influenţă tot atât de nefastă asupra limbii literare, cât şi asupra dezvoltării spiritului public românesc.

Vocabularul, ca şi sintaxa, se corupseseră, făcuseră limba de nerecunoscut. Multe dintre vechile cuvinte potrivite, plastice, latineşti chiar, fuseseră date uitării şi le luaseră, cu stângăcie, locul cuvinte greceşti, turceşti, ruseşti. Limba română de la oraşe, mai ales cea a saloanelor devenise un amestec nedefinit din toate limbile necultivate ale orientului” .

În mod paradoxal, chiar dacă regimul fanariot a fost o perioadă sumbră pentru poporul român, datorită politicii fiscale excesive practicate prin subordonarea către Imperiul Otoman, multe dintre acţiunile domnitorilor au relevat intenţiile lor de modernizare a societăţii româneşti, favorizând, totodată, deschiderea către elementele culturii şi civilizaţiei occidentale. Admiratori ai culturii franceze, domnitorii fanarioţi (Alexandru Mavrocordat, Grigore Ghica, Alexandru Ipsilanti, Nicolae Caragea) au încurajat prin acţiunile lor pătrunderea elementului cultural francez în spaţiul românesc.

Venind în Principate, fanarioţii aduceau cu ei secretari şi preceptori francezi însărcinaţi cu educaţia copiilor domnitorului. Prin intermediul acestor vorbitori nativi, limba franceză a fost introdusă la curtea domnească, dar şi în rândul boierilor români care manifestau un interes din ce în ce mai mare pentru cultura şi civilizaţia franceză.

Drept consecinţă, predarea limbii franceze a fost admisă oficial în şcolile greceşti din Principate prin reformele iniţiate de Alexandru Ipsilanti (1776) care au deschis porţile învăţământului pentru pături sociale mai largi. Amploarea fenomenului este surprinsă într-o notă informativă a consulatului rus din Iaşi, din 15 martie 1806, unde se precizează că: „dorinţa de a învăţa limba franceză a devenit atât de generală şi de mare în această ţară, încât pare a degenera într-o epidemie”.

Pătrunderea influenţei franceze în Principate s-a realizat şi prin intermediul publicaţiilor. Operele scriitorilor francezi, în original sau în traduceri greceşti, deţineau un loc de cinste în bibliotecile fanarioţilor şi ale boierilor. Despre setea de cunoaştere şi de instruire a boierilor şi despre preferinţele în materie de lectură ale acestora, scrie şi Pompiliu Eliade:

„Boierului de la sfârşitul domniilor fanariote îi place mult să citească, dar citeşte fără discernământ: tot ceea ce este francez, atât în materie de cărţi, cât şi în materie de modă, se bucură în ochii săi de un prestigiu inatacabil; tot ceea ce vine din Franţa poartă în ochii marelui boier pecetea perfecţiunii […].

Este de remarcat faptul că un număr destul de mare de autori francezi au fost citiţi mai întâi în greceşte şi chiar traduşi din această limbă: aşa s-a întâmplat cu Povestirile morale ale lui Marmontel, cu Discursul asupra inegalităţii a lui Rousseau, cu Tartuffe al lui Molière, cu Iuliu Cezar, Merope şi Zaïre a lui Voltaire, cu Atala a lui Chateaubriant şi chiar cu Logica lui Condillac şi cu Consideraţiile lui Montesquieu”.

În această perioadă apar la noi şi primele gramatici şi dicţionare ale limbii franceze. Nicolae Caragea scrie în greceşte o gramatică a limbii franceze tipărită în 1806, iar Alexandru Mavrocordat realizează primul dicţionar francez-grec şi grec-francez. Primul dicţionar  francez-român şi român-francez („Vocabular purtăreţ rumânesc-franţozesc şi franţozesc-rumânesc”) a fost redactat de Jean-Alexandre Vaillant, în 1839, fiind urmat de un al doilea, de proporţii mai mari,  aparţinând lui P. Poenaru, Fl. Aaron şi G. Hill.

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, îşi fac apariţia primele traduceri ale unor cărţi franţuzeşti, realizate în mare parte de către boieri, pornind de la versiunile din limba neogreacă, pe care traducătorii le înţelegeau mai bine şi le luau drept model. De aceea, primele încercări de traducere se caracterizează prin stângăcii în redarea textului francez, fraze greoaie, vocabular împestriţat cu grecisme şi turcisme.

Pentru a-şi duce la bun sfârşit munca, aceştia foloseau calcuri şi perifraze, realizând construcţii artificiale şi adaptări eronate care, de cele multe ori, denaturau logica textului originar, îndepărtându-se tot mai mult de acesta. Efortul de a traduce în limba română a dus, după cum observă Daniela Linguraru, la „conştientizarea a două neajunsuri ce se cereau remediate: prolixitatea, redundanţa şi, în acelaşi timp, oarecum paradoxal, sărăcia şi caracterul inform al limbii române de la acea dată (în special, comparativ cu franceza)”.

Deşi nu au valoarea literară a textelor cronicarilor din secolul anterior, aceste traduceri au avut un rol benefic în procesul de modernizare şi „reromanizare”  a limbii române, fiind o cale de pătrundere în limba română a elementului lingvistic de origine franceză.

În acelaşi timp, difuzarea concepţiilor iluministe promovate prin intermediul operelor unor scriitori precum Diderot, Voltaire, Rousseau, Montesquieu, a contribuit la schimbarea mentalului colectiv şi la închegarea noului ideal politic şi cultural al boierimii liberale aflate în ascensiune, fapt ce va culmina cu mişcarea revoluţionară de la 1821 şi cu înlăturarea regimului fanariot.

Inserţia modelului cultural francez în spaţiul românesc a fost susţinută şi de intelectualii transilvăneni. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea (după 1780), în Transilvania, începe procesul de modernizare a limbii române literare, proces la baza căruia a stat ideologia latinistă promovată, într-o primă fază, de către reprezentanţii Şcolii ardelene (Gh. Şincai, Samuil Micu, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu etc.).

Instruiţi la şcoli renumite din Apus, unde au învăţat latina şi au avut acces la documente despre romanizarea Daciei, învăţaţii transilvăneni au constatat că numărul mare de slavonisme, grecisme, turcisme, maghiarisme din limba română nu corespundea caracterului latin al limbii române.

Propunându-şi să demonstreze netemeinicia statutului de „toleraţi” al românilor transilvăneni, reprezentanţii Şcolii ardelene au susţinut cu argumente etimologice, ortografice şi gramaticale teza latinităţii limbii române. Ideologia latinistă, concepută în spiritul Luminilor, a stimulat, pe lângă valorificarea fondului lexical existent de origine latină, şi orientarea spre limbile romanice occidentale (franceza, italiana), purtătoare ale unor culturi şi modele pentru celelalte limbi europene.

Aceeaşi conştiinţă latină a împiedicat limba română literară să se orienteze exclusiv spre o limbă modernă şi a impus latina ca etalon după care s-a făcut adaptarea împrumuturilor din limbile romanice.

O altă cale de pătrundere a limbii şi culturii franceze s-a manifestat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea ca o consecinţă a evenimentelor politice petrecute în Franţa şi în primul rând a Revoluţiei din 1789. După căderea lui Napoleon şi restaurarea vechiului regim, numeroşi nobili francezi emigrează în Ţările române.

O parte dintre aceşti emigranţi se angajează profesori în casele boiereşti, făcând astfel cunoscute atât limba şi cultura franceză, cât şi ideile politice şi filozofice care pregătiseră Revoluţia franceză (fraternitate, egalitate, libertate) şi care au fost îmbrăţişate de boierii din Principate, interesaţi să scape de sub dominaţia turcilor şi a grecilor.

Presa a avut, de asemenea, un rol important în propagarea elementelor de cultură franceză. Mulţi boieri români erau la curent cu noutăţile din plan politic şi cultural, citind ziare franceze precum: „Le Spectateur du Nord”, „Le Journal encyclopédique”, „Le journal littéraire”, „L’Almanach des Dames”, dar şi publicaţii francofone apărute în peisajul cultural românesc .

Unele neologisme franceze şi romanice, mai ales din sfera militară şi administrativă,  au pătruns în limba română prin filieră rusească. Într-o primă fază, transferul de elemente de origine franceză a fost favorizat de prezenţa ofiţerilor ruşi în Principate, în perioada războaielor ruso-turce, dar şi a consulilor ruşi la Bucureşti, care se foloseau de limba franceză în relaţiile diplomatice.

Prin filieră rusească, mai ales în vremea Regulamentului organic,  au pătruns în vocabularul limbii române elemente din terminologia franceză referitoare la organizarea militară şi administrativă. În acest mod, sunt de părere lingviştii Alex. Rosetti, Boris Cazacu şi Liviu Onu, limba română a primit o serie de cuvinte terminate în -(ţ)ie (artilerie, administraţie, cavalerie, comisie, constituţie, infanterie etc.), în timp ce variantele mai vechi în  -(ţ)iune (administraţiune, comisiune, constituţiune) provin direct din franceză.

Influenţa franceză începută în secolul al XVIII-lea rămâne puternică pe tot parcursul secolului următor. În plan politic, destrămarea regimului feudal  şi dezvoltarea relaţiilor capitaliste au deschis noi perspective Ţărilor române în efortul de emancipare politică şi culturală.

Activitatea oamenilor de cultură în ceea ce priveşte modernizarea limbii literare se caracterizează, după cum arată Ioan Oprea şi Rodica Nagy, prin două aspecte de bază: orientarea preponderent latinistă în alegerea surselor de împrumut şi optimizarea, selectarea şi regularizarea elementelor limbii prin lucrări normative care să prescrie formele lexicale şi morfologice cele mai potrivite pentru aspectul cultivat al limbii.

Se promovează din ce în ce mai mult ideea înlocuirii elementelor vechi, nespecifice limbii române (slavisme, turcisme, grecisme) cu termenii noi care „să corespundă aspiraţiilor, ideilor şi instituţiilor noi dintr-o epoca de mari prefaceri sociale, politice şi culturale, pe care le generase ridicarea burgheziei liberale împotriva feudalismului”. Cuvinte turceşti precum macat (< din turc. makat) sau suliman (< din turc. sülümen) au fost înlocuite de cuvertură (< din fr. couverture) şi fard         (< din fr. fard). Unele împrumuturile din limba franceză au circulat alături de elementele nelatine dezvoltând dublete sinonimice care se regăsesc şi astăzi în limba literară. Sextil Puşcariu oferă câteva exemple:

–           cinste (< din sl. čĩştĩ ) – onoare (< din fr. honneur);

–          ibovnic (< din sl. ljubovĭnĭkŭ) – amant (< din fr. amant);

–          han (< din turc. han) – hotel (< din fr. hôtel);

–          jertfă (< din sl. žrŭtva) – sacrificiu (< din fr. sacrifice) etc.

În prima parte a secolului al XIX-lea, influenţa franceză devine din ce în ce mai evidentă şi datorită tinerilor intelectuali care îşi fac studiile în Franţa, unde îşi însuşesc limba franceză la sursă şi fac cunoştinţă în mod direct cu literatura şi cu ideile novatoare ale acestei ţări. Dintre tinerii care şi-a făcut studiile în Franţa, îi amintim pe Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu, Al. Odobescu. Şi Ion Heliade Rădulescu a trăit în exil la Paris, unde a publicat Souvenirs et impressions d’un proscrit (1850) şi Mémoires sur l’Histoire de la régénération roumaine ou sur les événements de 1848 accomplis en Valachie (1851). Întorşi în ţară, aceşti „bonjurişti” sau „franţuziţi”, cum erau ridiculizaţi adesea în mediile conservatoare, devin exponenţi ai influenţei franceze în cultura românească, influenţă manifestată uneori într-un mod superficial, după cum observă Titu Maiorescu: „Cufundată până la începutul secolului XIX în barbaria orientală, societatea românească, pe la 1820, începu a se trezi din letargia ei, apucată poate de-abia atunci de mişcarea contagioasă prin care ideile Revoluţiunii franceze au străbătut până în extremităţile geografice ale Europei. Atrasă de lumină, junimea noastră întreprinse acea emigrare extraordinară spre fântânele ştiinţei din Franţa şi Germania, care până astăzi a mers tot crescând şi care a dat mai ales României libere o parte din lustrul societăţilor străine”.

Vasile Alecsandri, unul dintre tinerii intelectuali care şi-au făcut studiile la Paris, a ironizat în ciclul Chiriţelor (În Iaşi, 1850, În provinţie, 1853, În voiaj, 1863) tendinţa micilor boieri din provincie de a-şi asimila în mod superficial limba franceză şi stilul de viaţă european. Sunt memorabile încercările Chiriţei de a traduce mot à mot în franceză expresii moldoveneşti de tipul: tambour d’instruction, des fleurs de coucou, donner de l’argent pour le miel, parler comme l’eau etc. Dincolo de asemenea situaţii comice, exploatate din plin în literatura din secolul al XIX-lea, femeile au avut un rol important în asimilarea elementului de origine franceză. În studiul dedicat francofoniei la români, Sultana Craia consideră femeile şi tinerii ca fiind avangarda francofoniei în spaţiul cultural românesc deoarece, înainte de a putea fi explicată prin motivaţii de ordin intelectual, politic şi cultural, influenţa franceză a pătruns în principate odată cu moda vestimentară şi ca modă în sine. „Curiozitatea feminină, notează autoarea, interesul pentru modă, rivalitatea socială au asimilat limba franceză ca pe o manifestare de modernitate. A vorbi această limbă devenea un semn al situaţiei sociale în aceeaşi măsură cu a purta o rochie de la Paris într-o trăsură de la Viena, chiar dacă starea drumurilor îi înfiora încă pe călători”.

Această deschidere către receptarea elementelor lexicale de origine franceză nu a rămas fără ecou în rândul oamenilor de cultură preocupaţi de starea şi evoluţia limbii.

Heliade Rădulescu (în Gramatica românească, 1828) ridică problema împrumuturilor, îndemnând la o atitudine cumpătată şi la o selecţie drastică a lor, după criteriul necesităţii în limba română: „trebuie să luăm numai acelea ce ne trebuie şi de acolo unde trebuie şi cum trebuie”.

O atitudinea ostilă faţă de neologisme îl caracterizează şi pe Titu Maiorescu care remarcă importanţa împrumuturilor de origine latino-romanică, însă este de părere că înlăturarea tuturor cuvintelor vechi, de origine slavă, este practic imposibilă de vreme ce ele sunt atât de bine înrădăcinate în limba populară, fiind folosite în toate manifestările vieţii spirituale ale poporului. În acest sens, sunt formulate câteva criterii de acceptare a neologismului, arătându-se cazurile când acesta este necesar şi cazurile când trebuie respins.

Pentru a nu se adânci „abisul dintre pătura de sus şi pătura de jos”, Maiorescu recomandă folosirea unor cuvinte sau expresii în locul altora: a ajunge la ceva, nu a parveni, deşertăciune, nu vanitate, aprig, nu impetuos, aspru în loc de sever, îmbunătăţire în loc de ameliorare etc. Temerea lui Maiorescu este parţial justificată şi are în vedere pericolul distanţării dintre cele două variante ale unei limbi naţionale: aspectul popular şi aspectul cult/literar. Totuşi, cultivarea limbii prin împrumut nu are drept scop această distanţare. Şi în cazul marilor limbi de cultură europene, există o delimitare clară între limba populară şi limba literară, iar împrumuturile neologice, care dublează forme existente în limbă, se dovedesc utile, sporind posibilităţile de exprimare ale vorbitorilor.

Ritmul împrumuturilor din limba franceză s-a menţinut alert şi în secolul al XX-lea pentru unele sectoare de activitate (viaţă socială, gastronomie, vestimentaţie, teatru, ştiinţă, tehnică, economie, administraţie, sport etc.), dar îndeosebi pentru domeniile umaniste. Procesul a fost susţinut şi de teoriile lovinesciene care încurajau împrumutul cultural în vederea sincronizării culturii româneşti cu „spiritul veacului” european. Excesul de neologisme a dus chiar la crearea unui vocabular „standardizat”, cu cuvinte cosmopolite şi expresii-clişeu, după cum observă Sextil Puşcariu, analizând limbajul gazetarilor şi al scriitorilor din această perioadă. Este interesant de observat că multe dintre neologismele de origine franceză, pe care Sextil Puşcariu le prezintă ca fiind nepotrivite pentru simţul limbii, datorită folosirii lor în exces, s-au păstrat şi s-au integrat perfect în vocabularul limbii române: anvergură, bravadă, epata, eşantion, festin, macerat, mignon, nonşalant, recul, şoc, tandru etc. Totuşi, deşi în număr considerabil, noile achiziţii lingvistice nu au mai schimbat profilul limbii literare conturat la începutul secolului anterior.

În ultimele decenii, limba franceză a pierdut teren în faţa influenţei engleze (care „pune în umbră orice altă sursă de împrumuturi lexicale, de calcuri semantice şi frazeologice”, după cum observă Rodica Zafiu,  astfel încât ritmul împrumuturilor din franceză a scăzut considerabil. O serie de neologisme precum  a badina, badinaj (< din fr. badiner, badinage), a flana (< din fr. flâner), a efasa (< din fr. effacer), a ranforsa (< din fr. renforcer), inubliabil (< din fr. inoubliable) s-au adaptat din punct de vedere fonetic, ortografic, morfologic şi semantic, dar au totuşi o circulaţie redusă, fiind lipsite de perspectiva generalizării.

2.  „Avatarii” împrumutului lingvistic de origine franceză din limba română literară

 Studiile dedicate clasificării împrumuturilor de origine franceză din limba română au în vedere mai ales domeniul lexicului, compartimentul limbii cel mai deschis receptării unor influenţe străine. În opinia noastră, o apreciere globală a influenţei franceze ar trebui  să ţină cont de următoarele categorii de împrumuturi, care afectează toate compartimentele limbii:

1)      împrumuturi  propriu-zise (unităţi lexicale asimilate);

2)      calcuri lingvistice (lexicale, frazeologice, gramaticale şi tipurile combinate);

3)      xenisme (împrumuturi lexicale neadaptate), peregrinisme (împrumuturi asimilate parţial, dar cu existenţă „efemeră”);

4)      afixe (elementele gramaticale ce au pătruns în limba română prin intermediul împrumuturilor propriu-zise şi al calcurilor de structură morfematică parţiale);

5)      împrumuturi fonetice (sunetele [ö] şi [ü] care au pătruns în limba română într-un număr restrâns de împrumuturi lexicale, dar care, lipsite de perspectiva generalizării, nu au afectat sistemul fonologic al limbii române).

S-a vorbit despre o influenţă franceză şi la nivelul sintaxei frazei româneşti. Deşi o astfel de influenţă este mai greu de demonstrat, Ana Goldiş-Poalelungi identifică câteva aspecte ce pot fi puse pe seama modelului francez: creşterea numărului contrucţiilor cu rol sintactic, schimbări la nivelul topicii unor cuvinte, o anumită manieră de organizare a frazei româneşti, care a devenit mai clară şi mai armonioasă, intensificarea rolului subordonatelor etc. Traduceriile „cuvânt cu cuvânt” din secolul al XIX-lea au dus la înlăturarea treptată a artificiilor inutile, specifice perioadei vechi a limbii române literare, fraza românească modernă devenind  mai armonioasă şi mai nuanţată, capabilă să exprime într-un mod clar structurile logice ale gândirii.

Adina Simona MITROFAN, Ludmila FUIOR
Garaj Auto Romanesc, Mecanici Romani in Londra 07951900244 Meadow Industrial Estate Unit 9, Dale Cl, Barnet, Greater London EN5 1AU
Garaj Auto Romanesc, Mecanici Romani in Londra 07951900244 Meadow Industrial Estate Unit 9, Dale Cl, Barnet, Greater London EN5 1AU

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*