Romanii sunt rai cu romanii in strainatate?

În România am învățat de mici să ne urâm unii pe alții. Așa am fost crescuți și educați în școlile românești, în care mai bântuie ca o fantomă eternă, de care nu știu când sau dacă vom scăpa vreodată, comunismul!

Am fost învățați din primii ani de școală să fim competitivi, să nu colaborăm, să fim egoiști, să învinuim și să pedepsim.

Îmi amintesc cum la grădiniță, când aveam nu mai mult de 4-5 ani, am fost pusă la colț nu mai știu pentru ce obrăznicie. Pentru că greșeala pentru care am fost pedepsită nu mi-o amintesc dar rușinea pe care am simțit-o când bunică-mea, care venise să mă ia, m-a găsit cu nasul la perete, o retrăiesc de parcă mi s-ar fi întâmplat ieri.

Faptul că am fost pedepsită, umilită în văzul tuturor colegilor și în fața persoanei pe care o respectam cel mai tare, m-a făcut să fiu o persoană mai bună oare, un adult mai pregătit pentru viață? Nu! M-a obligat doar să fac mereu tot posibilul să nu mi se mai repete o asemenea rușine, m-a făcut să mint uneori și să nu-mi asum responsabilitatea pentru greșelile mele, să dau vina pe alții, să învinovățesc, să fug de responsabilități. Să nu greșesc cumva și să fiu pedepsită apoi pe eșafodul umilinței publice!

Cine învăța bine în primele clase primea cravata de pionier și era lăudat, cine nu, era arătat cu degetul și marginalizat. Cine culegea mai mulți cartofi la practica agricolă era un erou, cine rămânea în urmă era pedepsit cu nota scăzută la purtare. Trebuia mereu să faci mai mult și mai bine pentru a te diferenția de ceilalți în primul rând și nu pentru tine însuți. Nu munceai pentru tine, nu învățai pentru tine, făceai lucrurile astea pentru a fi mereu în competiție cu ceilalți, nu era important să faci ceva și să devii cineva pentru satisfacția personală, cât pentru a demonstra celorlalți că poți face, că poți fi mai presus decât ei!

Și acum, adulți fiind, atunci când asta nu ne reușește, lovim! Denigrăm, blamăm, aruncăm cu vorbe de ocară care lovesc ca pietrele, inventăm intrigi și tactici mârșave de denigrare a celuilalt pentru că ne rod demonii invidiei și ai egoismului, ai orgoliului nemăsurat și necontrolat. Ne transformăm tocmai în ce nu am vrea să fim și trăim o viață plină de răutate, invidie și egoism.

Adunăm frustrări și nemulțumiri și ne răzbunăm pe cei din jurul nostru ori de câte ori avem ocazia. Nu iertăm nimic și ne ducem viața, oriunde în lume ne-am afla, cu rușinile în spate pentru tot felul de lucruri trăite în trecut, uneori fiindu-ne chiar rușine să recunoaștem cine suntem și ce am devenit, nu suntem mulțumiți de noi înșine și ne răzbunăm pe alții pentru că mereu alții sunt de vină pentru tot ceea ce ni se întâmplă!

Poate unii dintre noi dau frâu liber acestor frustrări atunci când sunt departe de casă și de cei dragi, poate faptul că au ajuns să trăiască în altă țară este o realizare pentru ei atât de mare încât își asumă dreptul de-aș da frâu liber laturilor negative ale caracterelor și personalităților lor. Poate sunt doar pur și simplu oameni răi! În țară, în străinătate, oriunde în lume s-ar afla!

Mi-a plăcut și m-a impresionat mesajul simplu de mulțumire și apreciere transmis pe o rețea de socializare de o româncă emigrată în Italia unei alte românce prietene:

„Am venit în Italia pe 6 decembrie 2005 si m-a adus aici o prietenă dragă, bună, și frumoasă! Simt nevoia să îi mulțumesc din suflet pentru tot ce a făcut pentru mine! Știu că multe dintre voi ați dus-o greu la început și chiar a trebuit să plătiți bani celor care v-au ‘ajutat’ să ajungeți în străinătate. Eu, datorită ei, am fost așteptată de doamna unde am început imediat lucrul, nu zic că mi-a fost ușor, dar am făcut datorită acestei prietene un mare pas în viață spre mai bine. Sunt singură aici, fără familie, dar ea mi-a fost alături în cele mai dificile momente, m-a sfătuit și m-a îndrumat, datorită ei am realizat multe, ceea ce în România nu aș fi reușit niciodată! Eram de un an văduvă și plină de datorii, cu un copil care avea nevoie de sprijin material. Nu voi uita niciodată de unde am plecat și cine m-a ajutat! Prin acest mesaj vreau să-i spun prietenei mele că mi-e tare dragă, o iubesc și o prețuiesc mult și îi doresc toată sănătatea din lume, ei și familiei frumoase pe care o are. Te pup, te îmbrățișez și îți mulțumesc din suflet pentru tot ce ai făcut pentru mine, Doina!” (Silvia)

Am putea oare fi toți „Silvia” măcar pentru o zi?

Advertisement


Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*