Dupa lungi curatenii si sesiuni de calcat hainele altora, dupa interviuri si schimburi de mesaje cu cei din Resurse Umane, mi-am gasit de lucru.
Adica am urmat pasii – mesaj de pe site-ul cu locuri de munca, interviul si traditionalul “Te vom contacta noi.” Dar spre bucuria mea m-au sunat sa-mi faca o oferta. Mi-am luat la revedere de la familiile de indieni, mi-au dat cadouri, le-am dat cadouri celor care meritau. Am promis ca o sa le stau cu copiii sambata seara, numai ca sa le mai reduc suferinta si sa le mai netezesc karma.
Prima zi de mers la serviciu. A inceput prost inca din metrou. Ne-au oprit la ora de varf pentru cateva minute – nu stiu ce problema era cu metroul, nu ne-au lasat sa mergem pe peron o bucata de timp, spre disperarea mea. Intarziam in prima zi. Poate cineva a decis sa se sinucida fix in dimineata aia, nu stiu. In fine, am ajuns.
Dupa serviciu, hop in metrou. Toate bune si frumoase pana in Leytonstone, cand mecanicul ne anunta ca au probleme cu semnalizarea si ne multumeste pentru rabdare. Dupa 15 minute a inceput sa ne sugereze sa cautam rute alternative pentru a ajunge la destinatie. Am coborat din tren, iar trenul a plecat gol in directia unde trebuia sa ne duca pe noi.
A trebuit sa caut si eu un autobuz alternativ care pe traseu si-a schimbat destinatia. In loc sa mearga pana mai departe, ne-a oprit la mijlocul drumului. A trebuit sa astept inca vreo 30 de minute un alt autobuz ca sa ajung mai aproape de casa.
Dupa 3 ore de metrou, hataiala in autobuze si mers pe jos am ajuns acasa. Drumul serviciu-casa imi ia doar o ora in mod normal. Ma gandeam la un moment dat ca e blestemul indiencei care mi se plangea ca nu mai gaseste cleaner.
Mesajul meu pentru romanii care isi cauta un loc de munca: veti reusi si voi. Trebuie numai timp, rabdare si strans din dinti. Pana intr-o zi. Chiar daca va pierdeti rabdarea si speranta, ziua aceea tot va sosi.