M-a lovit o mare revelatie, citind zilele astea despre o povestea nasterii unui bebe… Copiilor mei le lipseste povestea nasterii. Adica la Robbie am scris cateva randuri, pe un blog la care nu prea mai am acces (adica am acces dar e foarte greoi, iar link-urile nu merg pentru alte persoane), iar despre Mica… despre nasterea ei n-am scris chiar nimic.
Pai si cand o sa mai creasca si o sa ma intrebe cum au venit pe lume, eu ce-o sa-mi mai aduc aminte oare?! Cate imi mai aduc aminte acum, dupa 4 ani si aproape 2 ani respectiv?!
Deci, facem un exercitiu de memorie, sa vedem ce iese, in cazul de fatza pot sa fac chiar si comparatii, nu?!
Hai sa dam timpul inapoi, pe la sfarsitul lui 2005, cand ne-a lovit idea ca ar fi frumos sa fim mai multi.
Moment la care posedam 40 de kilograme cu ambalaj cu tot si un sot cu acte in regula de 5 ani (ok, plus ceva ani de “ilegalitate”), motiv pentru care gura lumii sloboda isi dadea cu parerea ca ceva poate nu merge bine daca dupa atatia ani pe mine tot ma zboara vantul si noi nu avem inca mostenitori…
Stiti cum e, cu gura lumii nu te pui :-), da?!
Ne-am hotarat de comun acord cum ca suntem destul de maturi ca sa crestem si alti copii, nu numai pe noi (bine, nu radeti, na!) asa ca am purces la incercat. Incercat vorba vine, ca ne-a iesit din prima. Cum orice mama (actuala sau viitoare) stie, n-am mai avut rabdare pana am fugit la farmacie sa cumpar testul de sarcina.
Cand a iesit pozitiv mai ca n-am facut cu inima de bucurie! Am anuntat parinti, rude, prieteni, am inceput sa ne facem planuri peste planuri, o nebunie! Din pacate nebunie de scurta durata, peste trei saptamani, pe 24 Ianuarie de ziua mamei mele, cand ma pregateam sa o sun sa-i urez “La Multi Ani!” m-am trezit cu niste crampe infioratoare si sangerari. M-am dus la servici cu speranta ca o sa treaca, dar cu un sentiment surd ca ceva totusi nu e in regula.
Dupa vreo doua ore, am incercat sa-l sun pe Danu, sa-i spun ca nu ma simt bine, si a trebuit sa fug la baie. Unde am stiut clar ca am pierdut sarcina, nici n-am mai avut nevoie de confirmarea doctorului (care mi-a spus doar sa fiu atenta sa nu fac febra in urmatoarele saptamani, semn de infectie – a spus ca pentru o sarcina de doar 7 saptamani nu are ce sa-mi faca mai mult, sa incerc sa ma linistesc si sa continuam peste 2 luni procesul…). Am suferit ca un caine, mi-am pus probleme si intrebari, am avut momente de revolta, dar pana la urma m-am adunat si mi-am spus ca viata merge mai departe. Urmatoarea incercare a fost din nou incununata cu success din prima.
Am plans din nou uitandu-ma cele doua liniute de pe testul de sarcina, dar de data asta n-am mai spus nimanui, am pastrat amandoi secretul. Povestea s-a repetat identic, la 7 saptamani, de data asta pe 27 Martie, de ziua soacra-mii, m-am trezit cu aceleasi crampe si sangerari. De data asta, blazata, nu mi-am mai facut iluzii, stiam ce urmeaza. Am fost totusi la doctor, care a spus ca nu are ce sa faca, sa ma duc acasa si sa fiu atenta sa nu fac febra. I-am spus ca “acasa” al meu e ceva mai departe de data asta (faceam naveta) si mi-a spus ca in nici un caz nu am ce cauta singura la volan 80 de km.
Eu, aia viteaza, ca de obicei mi-am spus ca nu e dracul asa de negru si am plecat. Am ajuns la primul spital de langa casa mai mult lesinata decat treaza, nu mai vedeam bine, aveam niste dureri infioratoare si facusem o balta de sange pe scaunul masinii. Nu-mi mai aduc aminte exact cum si unde am parcat, dar stiu ca mi s-a facut rau fix pe pragul spitalului, de unde m-a preluat personalul si m-a dus la urgenta.
M-au pus pe picioare cum au putut si dupa cateva ore m-au trimis la doctorul de familie, sa monitorizeze nivelul de hCG (care a scazut constant in urmatoarea saptamana, fapt care m-a blazat din ce in ce mai tare, bebelusul meu nu mai era…). Nu vreti sa stiti ce era in sufletul meu (al nostru) la momentul respectiv, multa durere, multa revolta (“de ce noi?!”), sentiment de vinovatie (“oare am facut noi ceva?!”) si tot felul de altele, care mai de care contradictorii si aiurea.
Cine a trecut prin asta stie exact despre ce vorbesc… Pana la urma ne-am mai linistit, si ne-am hotarat sa incercam din nou. Conform traditiei deja stabilite, prima incercare s-a lasat din nou cu doua liniute pe test. Nu ne-am mai bucurat aproape deloc, in schimb ne incerca o frica vecina cu panica. Ne mutasem in oras nou, nu aveam doctor de familie, nici nu stiam de unde sa ne adunam gandurile.
Am inceput sa sun la toti doctorii care primeau pacienti, toti m-au refuzat prompt cand au aflat ca sunt gravida (motivand lipsa de locuri disponibile), panica mea se accentua vazand cu ochii. O prietena m-a indrumat la doctorul ei ginecolog, din orasul vecin, care primea paciente si fara trimitere. Am sunat, m-a primit, m-am infiintat la primul set de analize. Ar fi trebuit sa am niste semne de intrebare de la inceput, dar eram prea disperata sa-mi pese.
I-am facut istoricul familiei, i-am explicat ca in familia nu s-a mai nascut natural de cel putin 4 generatii din motive de femei foarte mici cu bebelusi foarte mari, el m-a linistit spunandu-mi ca eu voi fi prima dupa 4 generatii care sa rupa traditia. S-a purtat foarte frumos cu mine, dar era genul de doctor care te mangaie pe cap linistindu-te in timp ce in sinea lui isi rade de tine ce nestiutoare esti… Dar asta e, se putea mult mai rau, daca stau sa ma gandesc, ce conteaza ca la el media de asteptare pentru o intalnire era de 3 ore, ce conteaza ca nu lua in serios nimic din ce-i spuneam, ideea era ca aveam un doctor care sa se ocupe de mine si care mi-a spus foarte serios ca “we are going the HAVE this baby, ok?!”, altceva n-a mai contat.
Am vazut un mic bob de fasole la ecograf, un bob care palpita de 6 saptamani. Pe la 7 saptamani n-am fost buna de nimic, asteptam sa-mi cada cerul in cap, dar nu s-a intamplat. Au trecut incet saptamanile, si am ajuns la 12. Am auzit o inimioara minuscula galopand in burta mea si nu m-am putut opri din plans (dupa care am iesit afara de la ecograf si mi-am aprins o tigara de emotie, nu puteam sa-l sun pe Danu sa-I povestesc pentru ca-mi tremurau mainile prea tare pe celular…).
La 15 saptamani l-am simtit miscand prima data, era sa scap ceasca din mana. O prietena a ras de mine, a spus ca e imposibil sa-l simt atat de repede, ca sunt o proasta si asa mai departe… Doctorul mi-a spus ca e perfect posibil sa-l simt, daca sunt foarte constienta de propriul corp, si oricum copilul e mai mare decat media iar eu sunt mai mica decat media, deci e chiar probabil sa-l simt mult mai repede. Si eu si copilul cresteam ca in povesti, el in medie cu 2-3 saptamani avansat fara de graphic, eu ma umflam vizibil pe zi ce trecea.
Pana cand, la 6 luni, doctorul m-a pus la dieta, pusesem deja vreo 20 de Kg si continuam in acelasi ritm desi nu mancam mai nimic. A fost o sarcina foarte fericita dupa ce am trecut de primele 14 saptamani. Am avut greturi ingrozitoare, degeaba le spune de dimineata, eu le-am avut toata ziua, din saptamana 5 in saptamana 14, mi-era atat de rau incat nu puteam sa beau nici macar apa. Si dintr-o particularitate oarecare care nu-mi permite sa dau afara, am stat si am suferit in saptamanile astea, bucurandu-ma totusi ca fiecare zi noua de greata inseamna ca inca am bebe.
La sfarsitul saptamanii 14 cand m-am trezit intr-o buna zi fara greturi, am luat-o razna de panica, am crezut ca s-a intamplat ceva cu copilul meu. Mi-am revenit doar cand l-am auzit pe doppler cum “galopeaza”. Pe la ultimele intalniri, doctorul m-a pus in garda ca e posibil sa nu pot duce sarcina pana la capatul celor 40 de saptamani, pentru ca deja copilul e extrem de mare, aveam contractii false tot mai dese si aveam multe momente in care eram convinsa ca va trebui sa fugim la spital.
Mi-a estimat ca bebe va avea pe undeva pe la 3.8Kg, ceea ce mi se parea imens, dar mi-a spus ca am sa reusesc sa-l nasc natural fara probleme. La 37 de saptamani, bebe s-a intors cu capul in sus. Au fost niste zile tare grele, imi aduc aminte ca Danu panica noaptea vazandu-l cum da cu capul in cosul pieptului la mine, facea exact ca un berbec, si fiind atat de mare se vedea cu ochiul liber… Doctorul a spus ca asta ar insemna cezariana pentru mine, daca nu se intoarce la loc.
Cand am auzit, m-a apucat fericirea, mi-era atat de frica sa nasc natural incat m-am rugat de bebe intr-una sa ramana asa. M-a ascultat vreo 5 zile in total. Dupa care, intr-o noapte a decis ca vrea inapoi cu capul in jos. Daca povestesc cuiva care nu are copii ce am facut in noaptea aia, o sa spuna ca sunt nebuna, am incercat sa nu-l las sa se intoarca, sa-l tin sa ramana cu capul in sus. Ne-am zbatut amandoi toata noaptea, spre dimineata a castigat el.
Peste doua zile, la intalnirea de 38 de saptamani cu doctorul, mi-a confirmat mirat ca al meu copil era din nou in pozitie optima pentru nascut natural, ceea ce mi-a ridicat din nou tensiunea de frica. De fiecare data cand plecam de la doctor, ma asigura ca saptamana urmatoare probabil n-o sa ne mai vedem la vizita ci direct la spital.
Si fiecare saptamana trecea si ne vedeam din nou. Nu vedeam nici un semn ca s-ar apropia vreo nastere, incepeam sa nu mai cred in vorba ca “odata si-odata tot trebuie sa iasa de-acolo…”, mi se parea ca am in burta un miraj. Ma enervau la culme telefoanele care sunau de zeci de ori pe zi, deja raspundeam cu “alo, inca n-am nascut…”, ma simteam tot mai nasol, nu mai puteam respira, nu mai puteam dormi (din cauza unor evenimente neprevazute, cand am facut pe bunul smaritean cu unii care nu meritau, am si fost non-stop pe drumuri in ultimele zile, cine are sufletul sa lase o femeie gravida in aproape 40 de saptamani la volan non-stop…), abia asteptam sa vina odata momentul.
Pe 21 februarie, ziua in care trebuia sa nasc teoretic, m-am trezit cu niste dureri infioratoare care veneau regulat, cam repede pe gustul meu. Era zi ziua in care trebuia sa ma vad cu doctorul, de data asta i-am spus lui Danu sa ia si geanta de spital cu noi ca am impresia ca vine.
Drumul pana la doctor a fost groaznic (desi sunt convinsa ca asfaltul e totusi de foarte buna calitate, mie mi se parea ca e plin de gropi si hartoape), si urlam cate una buna din 5 in 5 minute, spre panica si mai mare a lui Danu care nu stia cum sa ajunga mai repede. Am avut de asteptat si la doctor sa-mi vina randul cam vreo ora si jumatate (doar), timp in care le-am panicat pe toate gravidele de acolo cu gemete si ochi dati peste cap, dar ma durea de zapaceam. Si veneau contractiile la 5 minute pe ceas, ma apucase frica ca in ritmul asta nasc pe hol…
Cand am intrat la doctor m-a busit un plans cu sughituri si i-am urlat ca ma DOARE… RAU!!! Doctorul a inceput sa rada si mi-a spus ca dupa toate aparentele, sunt in travaliu. Dupa care m-a verificat si surprins, mi-a spus ca nu sunt in nici un travaliu. Dilatatie 0, colul lung si inchis, copilul sus in plamanii mei, nimic din semnele prevestitoare de evenimente. Cand mi-a spus asa, am vrut sa-l strang de gat, dar m-am multumit sa izbucnesc in plans si sa-i spun ca eu mor acolo pe masa de durere.
Cred ca de frica privirii mele pe jumatate nebuna m-a trimis totusi peste drum la spital, la monitorizat. Pe fetele si baietii de la L&D (labour& delivery) i-am impresionat la fel de tare ca pe doctor, cand am ajuns acolo valvoi si albastrindu-ma la fiecare contractie, cu niste sunete de locomotiva sub presiune. Din pacate, dupa ce m-au controlat mi-au repetat aceeasi poveste, dom’le nici vorba de travaliu, deja nu mai intelegeam care e scopul durerii asteia daca nu se intampla nimic acolo… M-au pus la monitorizat si pe mine si pe bebe, moment in care asistenta a ramas cu ochii vreo cateva minute pe hartia care se derula din monitorul legat la senzorul de pe burta mea.
Am intrebat-o care e problema, mi-a spus ca e extrem de ciudat, contractii absolut regulate, la 5 minute, foarte intense (120, acolo unde prietena mea care a nascut natural nu a avut peste 80) – a spus ca acum ma crede ca ma doare dar ca nu intelege de ce nu vrea copilul sa iasa. Mi-au oferit calmante, le-am refuzat printre dinti, am spus ca eu vreau copilul nu calmantele lor, bietul Danu nu stia ce sa-mi mai faca sa-mi fie mai bine. Am stat acolo cateva ore, cu aceleasi contractii, in acelasi ritm si intensitate, fara ca nimic sa se intample. Dupa care m-au trimis acasa, mi-au spus ca ori o sa-mi treaca, ori o sa ma apuce si mai rau.
Acasa mi-a trecut, in vreo ora deja nici nu-mi mai aduceam aminte de durere. In halul in care in seara respectiva ne-am dus in discoteca si am dansat pana la loc comanda (de bucurie ca nu ma mai doare, dar si ca doar-doar se pornesc lucrurile). Nu s-a pornit nimic niciunde. Nici n-am mai avut contractii de atunci. M-am vazut cu doctorul din doua in trei zile, dar au fost doar vizite de curtoazie, “ce mai faci, bine?”, “da”, “nimic?”, “nimic…” – deja asistenta doctorului cand ma vedea incepea sa rada, fetele de acolo deja faceau pariuri pe data nasterii copilului si asa mai departe, absolut ireal…
M-am dus pe 2 Martie la control, erau aproape 2 saptamani de cand trebuia sa nasc si nu se mai intampla nimic. M-am plans doctorului ca nu mai misca copilul atat de mult, stiu ca e mare si nu are loc, dar totusi, parca e somnolent si incepusem sa ma cam sperii. Cand a auzit, mi-a facut programare si mi-a spus ca a doua zi dimineata sa ma prezint la spital cu geanta si taticul din dotare. M-a intrebat daca vreau inductie sau prefer direct cezariana.
L-am intrebat care ar fi sansele sa nasc natural daca ma induce, mi-a spus 13%. I-am spus ca in cazul asta prefer direct cezariana, fara sa ma mai chinui aiurea, daca am toate sansele sa ajung tot acolo… a fost de acord cu mine. Am fost atat de fericita, in sfarsit mi s-a luat o piatra de pe inima, urma sa nasc in sfarsit.
De la 5 dupa-masa n-am mai mancat si baut nimic, dar eram oricum atat de agitata incat si daca aveam voie probabil ca n-as fi mancat… Am ajuns la spital la 8 dimineata, la 9 urma sa fac cezariana. Aveam hartiile deja completate din saptamana 32 cand fusesem sa vizitez spitalul sa fiu pregatita, asa ca am stiut la sigur unde sa ma duc si ce sa fac. Maica-mea se tinea si ea dupa noi, galbena de emotie, fara sa indrazneasca sa spuna ceva.
M-au cazat in camera unde urma sa stau dupa nastere, mi-a placut mult, foarte curata, luminoasa, cu TV si telefon, cu un pat pliant, cu un mic basinet (“wow, asa mic o sa fie bebe?!”), cu dus si tot comfortul. A venit personalul pe rand sa-mi spuna ce se va intampla, cum si cand, toti au fost tare draguti cu mine. Pe la 9 fara un sfert am auzit prin interfon ca e cod albastru, nu stiam ce e aia dar am banuit ce nu e de bine. Mai ales cand au inceput sa fuga doctori si asistente din toate directiile catre sala de operatii. Si cand ora 9 a trecut fara sa ma bage si pe mine cineva in seama.
Am inceput sa cred din nou ca e un vis urat, ca nu voi mai apuca vreodata sa-mi vad copilul, mi se parea ca tot universul comploteaza impotriva mea… Pana la urma a venit o asistenta si mi-a explicat ca au avut o cezariana de urgenta, ca fata a fost ok pana la urma si totul s-a rezolvat, dar va mai dura pana sa ma poata baga si pe mine la operatie.
Eh, am asteptat atata, ce mai conteaza cateva ore, nu? Problema era ca nu mancasem si nu bausem nimic de la 5 dupa-masa cu o zi inainte. Nu mi-era foarte foame, dar mi-era o sete de vedeam dublu…
Pana la urma Danu si maica-mea s-au hotarat sa mearga sa-si ia pranzul la restaurantul spitalului, au venit de acolo lingandu-se pe bot, cica au mancat o salata de ton cu paine prajita, cea mai buna din viata lor (pe care ulterior Danu m-a rugat sa i-o fac, uitand probabil ca habar nu aveam ce gust are, din moment ce eu nu apucasem sa mananc, asa ca mi-a luat 3 incercari pana am nimerit gustul la care se gandea el) si ca desert s-au apucat sa manance sub nasul meu piersici.
Coapte, zemoase, frumos mirositoare, daca mai stateau 5 minute cred ca-I luam pe amandoi la bataie de pofta… Ca norocul ca au venit dupa mine, era ora 3 dupa-masa si rabdarea mea incepea sa se subtieze, imi doream orice numai sa se intample ceva, sa nu mai stau in patul ala uitand-ma la aceeasi pereti, televizor si instrumentar pe pereti…
Sala de operatii era aproape vis-à-vis de camera mea, asa ca m-au intrebat daca mai vreau sa ma duca in scaunul cu rotile si le-am spus sa nu se mai deranjeze, am lipait desculta pe coridor (mama, era o curatenie pe jos, sclipea linoleum-ul atat de tare incat sunt convinsa, cu putin efort mi-as fi vazut lenjeria – adica lipsa ei – reflectata in podele), cu camasa fluturand in vant (mi-a luat doua zile sa realizez ca spatele e deschis, doua zile in care am oferit peisaje celor care au dorit sau nu sa vada…) si cu inima cat un purice spre marele necunoscut. Am intrat in sala de operatii si am intepenit de frica.
Nu era ca in filme, rece si impersonala, era mai degraba mica si ceva mai primitoare, dar totusi plina de instrumente si monitoare si lumini. Asistentele, trei la numar, glumeau intre ele si povesteau ultimele barfe cu un aer atat de nonsalant de zici ca erau la matineu.
M-au luat in primire, au vazut ca nici nu rasuflu de frica si au inceput sa ma linisteasca. M-au luat in brate, au glumit cu mine, s-au dat peste cap sa ma faca sa mai uit din stress, si culmea, chiar a functionat. Mi-au explicat ca o sa vina anestezistul si ce o sa faca, din nou am intepenit de frica vazand ce ac o sa ajunga in coloana mea (maica-mea s-a plans toata viata de dureri de coloana ramase ca urmare a acului de la anestezie, am crescut cu frica asta o viata intreaga, ce ma fac daca imi nenorocesc si mie coloana astia?!), pana la urma a degenerat totul in hohote de ras ale tuturor pentru ca nu reuseam sa ma fac destul de ghem ca sa ajunga bine la coloana (si normal, cand burta era mai mare decat mine, unde sa ma mai aplec peste ea?!), asa ca atunci cand m-am pregatit psihic pentru anestezie, el era demult gata fara ca eu sa simt nimic…
Dupa ce am inceput sa amortesc putin, mi-au montat cateterul (baieti destepti, l-au montat dupa anestezie, ca sa nu ma traumatizeze), m-au intins pe masa ci au inceput sa faca glume pana sa-si faca anestezia efectul. M-a mai luat odata panica atunci cand mi-au legat mainile in lateral, de aratam ca rastignita pe cruce, mi-au spus ca e pentru mine, sa nu ma agit si sa-mi fac rau din cauze de anestezie.
Au ridicat blocul operator si l-au chemat pe Danu inauntru, am fost atat de fericita cand l-am vazut ca n-am mai realizat ce galben e saracul (ii dadusera pe el un halat de chirurg, tot galben si o masca pentru par, albastra, arata ca un chirurg veritabil), nu m-a mai interesat in momentul ala ca el are probleme cand vede sange si ca are stomacul slab, am fost egoista pana in maduva oaselor si m-am gandit doar la mine si la faptul ca m-am linistit brusc cand s-a pus la capul meu si m-a luat de mana.
Cred ca nu aratam foarte bine pentru ca m-a intrebat de multe ori daca ma simt bine si daca ma doare ceva, dar in afara de panica generala, eram ok in rest… A fost prima data cand am primit anestezie peridurala, nu am stiut despre ce e vroba, asa ca initial am crezut ca n-o sa simt nimic. Si m-am inselat amarnic, am simtit absolul tot doar ca nu m-a durut nimic. Prima data cand am simtit scalpelul pe burta, am strigat la ei, au tresarit toti si au inlemnit. Le-am spus ca cred ca nu si-a facut anestezia efectul, ca simt cum ma taie.
M-au intrebat daca ma doare ceva, le-am spus ca nu, si mi-au spus ca e absolut normal sa simt si sa le spun imediat daca simt vreo durere, dupa care si-au vazut de treaba. Mi-a trebuit destul de multa stapanire de sine sa nu mi se faca rau cand simteam cum imi trag straturile de piele si muschi la o parte, dar m-am adus aminte de un prieten care mi-a povestit demult cum a simtit totul cand i-au facut apendectomie asa ca mi-am spus ca trebuie sa fie normal probabil sa simti totul.
Dupa cateva minute, doctorul meu a inceput sa traga si sa impinge prin burta mea, eu am inceput sa icnesc, Danu a panicat, m-a intrebat daca ma doare ceva, raspuns standard deja, “nu, nu ma doare nimic”, “si atunci de ce faci asa urat?!” m-a intrebat tot mai galben, dar mi-a fost greu sa-I explic ca ma apasa rau toate organele. La un moment dat doctorul l-a chemat si pe celalalt doctor care asista, si pe anestezist, i-a organizat in jurul meu si le-a spus ca incepe sa numere.
La trei, au inceput toti deodata, unul ma tragea de burta, unul se apasa pe coastele mele si unul incerca sa extraga copilul, care se pare ca era cam intepenit in bazinul meu. N-au reusit la prima numaratoare, si-au tras sufletul si au inceput iar sa numere. De data asta am simtit un gol in burta si i-am spus lui Danu “a iesit!”, dupa care, in secunda urmatoare a inceput sa oracaie. Cam tare pentru gustul meu, ma asteptam la un glas firav, nu la toata supararea lumii adunata intr-un copil, cand doctorii i-au laudat plamanii si au spus ca e maricel. Aia cam stiam eu, ca doar era estimat la 3.8Kg, nu?
Cum l-au scos au vrut sa i-l dea lui Danu, pe care l-am auzit timid “can you wash him a little bit?”, nu stiu cum arata Robbie in primele moment dar din descrierea lui tati era plin cu tot felul de lichide si fluide de toate culorile si consistentele. Doctorii si asistentele au zambit, l-au luat si l-au spalat, dupa care i l-au dat si l-au trimis in camera vecina la cantarit. Cand a venit de acolo, la Danu ii revenise glasul, l-am auzit mandru si infoiat in pene “4.350Kg! 52.5 cm!”, nu mi-a venit sa cred cand am auzit, doctorul s-a inselat cu peste jumatate de kilogram…
In continuare, Robbie plangea ca din gura de sarpe, am cam panicat putin cand am auzit, eram destul de confuza si mi-ar fi placut daca se oprea putin sa-mi pot aduna gandurile, dar mi l-au pus pe piept sa-l vad. Tin minte ca ma asteptam la o chestie rosie, urata si zbarcita, cum sunt de obicei noii-nascuti in primele minute, si m-am uitat stramb la el, era rozuliu la fata, cu ochii strans inchisi, cu gura cat o sura (si voce pe masura), dar ce m-a impresionat in mod deosebit a fost ca avea sprancenele perfect desenate, la orice ma asteptam numai la niste sprancene de Marlene Dietrich (dar blonde) la baietelul meu nu… Avea ceva par in cap, spre surpriza mea – roscat (mai tarziu, cand a deschis ochii, tati a facut misto de mine zile intregi ca am nascut un chinez de Newfoundland, chinez pentru ca avea ochii oblici, iar cei din Newfoundland sunt cu preponderenta roscati…)
M-am uitat la manutele lui si mi-am dat seama ca a stat prea mult in burta mea, erau zbarcite si pielea se cojea in fulgi mari, a continuat sa se cojeasca vreo doua saptamani dupa nastere, bietul meu bebe… Mi l-au luat putin sa aiba grija de el, sa-l infaseze, sa-i ia sange pentru analize suplimentare (au, ce-a mai protestat!) si altele, timp in care ma coseau pe mine.
Spre sfarsit, s-a intredeschis usa salii de operatii si am vazut-o pe mama disperata in fata usii dand din maini si strigand ceva, dar n-am inteles ce (ulterior am aflat, o asistenta a venit in salonul meu si a luat patul pe roti sa-l duca in sala de operatii, urmand sa ma aduca pe mine in el, si maica-mea s-a speriat ca imi “fura” astia patul si incerca sa protesteze cum stia ea mai bine, in lipsa de destula engleza…), mi-au adus patul si m-au transbordat in el, dupa care mi-au pus copilul in brate si m-au dus in salonul meu.
A venit o asistenta la mine si a incercat sa ma invete cum sa-i dau sa suga, nu prea imi aduc aminte de mare lucru pentru ca aveam cam multa morfina in mine si se invartea camera. M-a invatat cum sa-l tin sa nu ma doara operatia si mi-a spus ce o sa urmeze in zilele urmatoare, ce medicamente o sa primesc si la ce folosesc si asa mai departe. Totul e o mare nebuloasa insa, am vreo trei ore in care nu-mi aduc aminte mare lucru, cred ca era lume in jurul meu dar eu pluteam pe undeva prin stratosfera…
Dupa cateva ore a venit o asistenta si m-a dojenit ca culcasem copilul langa mine, mi-a spus ca daca pica din pat atat de sus poate sa si moara si ca au mai avut tragedii din astea, am vrut sa-i explic ca desi am dormit ca o caramida nu am desprins mana de pe copil, dar n-am avut puterea sa deschid gura, asa ca m-am uitat doar tampa la ea (in timp ce prin cap imi umblau scenarii de groaza cu copii cazuti in cap de la un metru pe parchet, mi s-a strans inima cand am realizat ca avea dreptate totusi…), dupa care a vrut sa ma ridice din pat sa ma duc la toaleta.
La faza asta am reusit sa-i explic timid ca inca nu-mi simt picioarele, mi-a spus ca ceva nu e ok, pentru ca in mod normal la atatea ore dupa operatie trebuia sa le simt, cand i-am spus ca sunt doar trei ore de la operatie s-a uitat mai bine pe fisa si si-a cerut scuze, stia ca fusesem programata pe 9 dimineata, nu s-a mai uitat sa vada ca nascusem abia la 3:45 dupa-masa… As fi dormit ca un caine si nu ma lasau asistentele astea deloc, veneau din trei in trei ore la mine sa ma ajute sa pun copilul la san, nu aveam lapte absolut deloc, ma dureau toate, asta micu tragea 5 secunde dupa care se punea pe niste bocete jalnice de imi venea sa ma arunc de pe geam (nu degeaba L&D era la etajul 6, s-au asigurat baietii bine cand l-au construit), pe scurt, totul mergea din ce in ce mai prost.
Cand a venit dimineata, eram un morman de nervi si de durere, ma intrebam cine naiba m-a bagat in toata nebunia asta si daca am sa scap vreodata cu zile… Pe Danu il trimisesem de cu seara acasa sa se poata odihni, mama, ramasa cu mine a dormit pe patul pliant, pe ea urlam cu fiecare ocazie cand dadeam cu ochii de ea, era carpita de somn si probabil speriata ca un catel abandonat, copilul urla aproape intr-una si incepuse sa faca niste pete suspecte, rosii, pe fatza, faza cu degetul in gura cu care ma invatasera asistentele sa-I amagesc foamea putin nu-si mai facea efectul, cu toate incurajarile si vorbele bune ale personalului eram toti intr-o stare deplorabila… A venit una din asistente si mi-a spus ca trebuie sa ma ridic si sa merg pana la baie, ca altfel fac cheaguri de sange.
A fost una din cele mai grele chestii pe care le-am facut vreodata, nu am crezut ca pot sa ma doara atatea lucruri deodata si ca va trebui sa invat din nou sa merg… Aproape ca n-am vrut sa ma mai misc, dar m-a amenintat in gluma ca daca nu ma misc imi pune cateterul la loc, si asta m-a impulsionat. Acum ma bucur ca m-au fortat, fiecare pas in plus pe care l-am facut m-a facut sa ma simt mai bine, alta fata operata inaintea mea, care a refuzat sa se miste, a plecat dupa 5 zile acasa purtata in brate pentru ca nu putea sa se miste…
Dupa asta, a venit socul, au venit sa-l cantareasca pe Robbie si mi l-au luat. L-au dus instant la NICU, copilul avea 3.750Kg, slabise 600 de grame peste noapte, cu mult peste limita admisibila si facuse febra mare (probabil de foame s-a deshidratat) asa ca l-au bagat prompt in perfuzii si antibiotic. M-au chemat in 10 minute sa-l vad, mi-a lua o ora pana am ajuns la NICU, cand l-am vazut atat de mic, dezbracat doar in scutec, in incubator si cu gramada de ace si perfuzii in el m-a apucat un plans de-am zis ca lesin acolo…
Nu m-a ajutat nici faptul ca in cele din urma a ajuns si Danu inapoi la spital si mi-a spus (in spirit de gluma, dar cu lauzele nu poti glumi asa) “ti l-au luat ca nu esti mama buna…” – i-a luat o ora sa ma linisteasca si sa-mi spuna ca a glumit doar… Nu m-a ajutat nici faptul ca a venit capelana spitalului in salon, m-a intrebat unde e bebe si m-a intrebat daca vreau sa-i tinem impreuna o slujba.
Cum sa nu vreau, mi-a luat din nou aproape o ora sa ajung la salon (nu era departe, dar fiecare pas imi lua 5 minute), timp in care a stat linistita langa mine fara sa se grabeasca sau sa para ca are alta preocupare pe lumea asta, dar cand am ajuns acolo si a inceput sa-i vorbeasca frumos si sa se roage pentru el, m-a busit alta tura de plans isteric de nu ma mai opream, cred ca eram de spaima asistentelor (si a bebelusilor din incubatoare probabil)…
Nu m-a ajutat nici faptul ca alta tanti, mamica de gemeni prematuri, cazati in incubatorul vecin (care cred ca aveau vreo 2 kile impreuna) m-a intrebat ce caut eu la NICU cu ditamai copilul ala, fara sa se gandeasca ca mai exista si alte probleme la bebelusi, nu numai imaturitatea…
Multe nu m-au ajutat, si mi-a fost foarte greu sa ma pun pe linia de plutire zilele alea… De ajutat, in schimb, m-a ajutat personalul de acolo, s-au purtat toate femeile alea ca niste mame cu mine, m-au invatat sa am grija de bebe, de la alaptat pana la spalat, mi-au dat tot ce am avut nevoie (si ce nu aveam idee ca mi-ar trebui la un bebelus – de exemplu in una dintre nopti m-am dus la ele sa le spun ca dintr-un motiv care imi scapa, copilul meu grohaie – n-au ras si si-au dat seama imediat care e problema, din cauza lipsei umiditatii, bietului copil i se infundase nasul si nu stia sa respire pe gura, asa ca facea niste incercari de-a dreptul ciudate sa respire – ocazie cu care m-au dotat cu o pompitza de nas de spital, cea mai buna pe care am vazut-o pana acum si care nu se compara nici pe departe cu ce gasesti in comert; cu solutie salina si m-au invatat cu o rabdare dumnezeiasca la 3 dimineata sa desfund nasul unui bebelus de o zi…) – cand am plecat de la spital am realizat ca nici macar nu ma atinsesem de geanta cu care venisem initial…
In prima noapte dupa ce mi-au “luat” copilul, am avut o revelatie, ca unele lucruri se intampla cu un scop anume, si ca cineva acolo sus stie sa le randuiasca bine. S-a stricat instalatia de incalzire. In conditiile in care afara erau -22. Noi nu ne-am dat seama, pana spre dimineata, cand am realizat ca dormeam cu ciorapi de lana, halat de baie peste pajama si trei paturi si tot sunt vanata de frig. M-am uitat inspre patul pliant unde dormea mama, si ea saraca imbracata, cu geaca pe ea, dardaia vizibil (ea nu mai avea paturi suplimentare).
Ma rog, pana la urma dimineata s-a reparat avaria, dar nu m-am putut impiedica sa nu ma gandesc ce nasol era daca era Robbie in camera, si nu in incubatorul lui linistit la 30 de grade in pielea goala… Alta aventura din spital a fost cea a laptelui. Robbie s-a nascut mare si foarte flamand, urland de foame. Dar fara pic de rabdare, se agata de sanul meu, de unde nu curgea nici macar o picatura de colostru si dupa 5 secunde incepea sa emita niste bocete de mi se facea rau. Reuseam sa-l amagesc cu un deget in gura cam 5 minute, dupa care ma apuca tremuratul si pe mine. Asistentele, in disperare de cauza, pana la urma au hotarat ca trebuie totusi sa-i dea ceva formula, se vedea clar ca bietului copil nu-i e bine.
Au desfacut o sticluta gata preparata de 50 ml. Asta in conditiile in care eu stiam ca un nou-nascut poate sa bea in jur de 10 ml, hai fie 20… Au pus un tub la sticluta, tub pe care l-am tinut eu cu mana la san, ca sa imbinam utilul cu placutul, copilul sa traga la san si sa-i si curga ceva, iar pe mine sa ma stimuleze, sa vina laptele ala odata… N-a functionat prea bine, dupa 5 secunde din nou urlete pe toata linia. Copilului ii era foame. Rau. Acuma!
Asa ca pana la urma, desi mi-au explicat ca nu e bine, i-au pus formula intr-un biberon si I l-au varat in gura. Au fost primele minute in care ne-am linistit toti – copilul a oftat usurat ca un om mare si s-a pus pe lipait, eu mi-am luat mainile de pe urechi si am rasuflat usurata, atmosfera s-a destins vizibil. Doar ca dupa ce a dat gata toata sticla, copilul s-a pus din nou pe urlete. De data asta asistenta a fost pe faza, si i-a dat o a doua sticluta.
Dupa inca 30 de ml (80 de ml de lapte la prima masa din viata lui, fara nimic regurgitat), Robbie s-a declarat satisfacut, a ragait una de am sarit toti in sus si a adormit… Asistentele mi-au spus ca asta nu e o solutie si ca trebuie sa continui sa incerc eu sa-I dau lapte de la mine.
Mi-au adus intre timp o pompa industriala de spital si m-au invatat sa o folosesc. Ca si in bancul cu Maria, in prima zi de muls n-am vazut nimic :-)… Dar in a doua (asta fiind deja a patra zi de spitalizare), am vazut prima picatura de colostru, timida, prelingandu-se pe peretii recipientului. Am plecat victorioasa cu ea la NICU si le-am aratat-o asistentelor. M-au felicitat de parca abia ce primisem premiul Nobel, mi-au luat recipientul si l-au adaugat la perfuzia lui Robbie.
De acolo, totul e istorie, primul mililitru s-a facut 2 ml, 4 ml, 10 ml si tot asa, la fiecare 3 ore de muls cantitatea s-a dublat (pana am ajuns constant, mai incolo, la 250 ml mulsi odata). Singura problema era ca cel mic nu voia sa suga, nu avea rabdarea necesara. Dupa cele 5 secunde la san incepea cu niste urlete de imi venea iar sa fug in lume… Pe scurt, ultima data cand am mai reusit sa-l pun la san a fost pe la vreo 3 luni, desi distractia continua in acelasi ritm, 5 secunde apoi urlete. Intre timp, pompam. Am pompat pana la 8 luni jumate, dupa care am renuntat, am simtit ca daca mai vad pompa aia vreodata am sa sar de pe geam…
Fast-forward cam un an si jumatate, cand lucrurile s-au linistit de asemenea natura incat ne-am gandit ca suntem gata psihic de al doilea copil… Dupa prima incercare am avut ceea ce amandoi credem ca e inca o sarcina pierduta, desi a fost mult prea devreme sa fug la farmacie dupa test – 3 saptamani dupa aprecierea mea, si asta doar pentru ca imi cunosc organismul foarte bine. Nu ne-am gandit de doua ori, am continuat.
Conform regulii, din prima iar doua liniute pe test. Sa ne bucuram? N-am fost foarte siguri ca putem asa devreme. Am constatat ca vom avea doi copii nascuti la inceput de martie daca treburile merg bine. Am inceput clasic, cu greturile de rigoare toata ziua, cu luat in greutate spectaculos, la 8 saptamani deja aratam gravida bine.
Pe la vreo 9 saptamani am avut o cearta cu maica-mea, nu una din cele obisnuite (nu ne-am inteles grozav niciodata) ci una dupa care mi-a fost rau fizic vreo cateva zile, m-am ambalat prea tare probabil. Intre timp am avut primul eco, am vazut bobul mic si inimioara cea naravasa, am inceput incet sa indraznesc sa sper. Undeva pe la vreo 10 saptamani a nascut prietena mea, nasa lui Robbie. Un copil frumos si simpatic, dar care a facut icter imediat dupa nastere si a continuat sa aiba probleme in saptamanile care au urmat.
La cateva zile dupa nastere lucrurile nu mergeau foarte stralucit, eram toti stresati si din ce spuneau doctorii si citeam, existau posibilitati ca lucrurile sa nu se termine bine. Am avut un moment de care n-am spus nimanui, cand m-am rugat lui Dumnezeu sa nu-l ia, nu imi imaginez tragedie mai mare decat sa apuci sa iti strangi copilul in brate pentru ca apoi sa-l pierzi. L-am rugat printre altele, daca tot e sa ia un suflet nevinovat, sa-l ia pe al meu din burta, pentru ca inca nu am apucat sa-l vad si sa-l strang in brate, un fel de “troc” – ca sa va dati seama ce disperata eram daca m-am apucat sa fac targuri cu divinitatea…
Asa ca in momentul in care bebe a iesit din spital, ceva mai bine cu sanatatea, iar eu am inceput sa am crampe si sangerari, parca nu mi s-a parut ceva iesit din comun. Mi se parea absurd, pentru ca ma apropiam vertiginous de 12 saptamani (fara 2 zile), dar nu mi se parea imposibil.
M-am dus la doctor (desi aveam intalnire peste 2 zile) si i-am spus ca ceva nu e in regula, l-am rugat sa-mi faca un eco sau macar un doppler sa-mi confirme ca bebe e ok. Nu a vrut si m-a luat in ras, m-a trimis acasa ca sunt isterica si reactionez aiurea (nu eram isterica deloc, doar insistenta). M-a controlat si mi-a spus ca totul I se pare in regula, dar n-a vrut sa-mi puna nici Doppler nici sa ma trimita peste drum, la spital la un eco.
M-am dus cu coada intre picioare acasa. M-am culcat, cu speranta ca o sa-mi treaca, iar pe la 4 dimineata m-am trezit intr-o balta de sange cu niste dureri de zile mari. Danu se pregatea sa mearga la munca, n-am vrut sa-i dau stres suplimentar asa ca am sunat o prietena sa ma duca ea la spital. M-a dus si a stat cu mine cateva ore, dar din prea mult zel si mai putin stiinta m-a dus la spitalul cel mai apropiat, care insa nu avea sectie de obstetrica-ginecologie.
Bietii oameni m-au pus pe picioare cum au putut si mi-au spus ca daca mi se face mai rau, sa ma duc la celalat spital, la cel mare. Bineinteles, mi s-a facut mai rau. Mult mai rau. Asa ca de data asta am apelat la Danu, care m-a dus (mai mult taras) la celalalt spital. Unde am atarnat ore in sir, in asteptarea reactiei organismului (toti doctorii cand au auzit ca am trecut prin mai multe sarcini pierdute in care corpul s-a descurcat singur, au fost de parere sa asteptam si de data asta sa vedem).
Dupa vreo 10 ore in care nu se intampla nimic, mi-au pus perfuzie cu oxitocina, si m-au prevenit ca durerile vor fi si mai mari si ca daca am probleme, imi vor administra calmante. Acum, retrospectiv imi vine sa rad, cum si-a facut perfuzia efectul, mi-au incetat orice fel de dureri si de crampe… Daca n-as fi stiut de data asta ca bebe nu mai e (mi-au facut pana la urma eco si Doppler), as fi plecat acasa pe picioarele mele. Dupa vreo inca 3-4 ore, de care am profitat sa trag un pui de somn (nu dormisem de 48 de ore), a venit doctorita de garda si am discutat mult, dupa care am hotarat ca e vremea de chiuretaj.
Mi-a placut mult de ea, o femeie foarte de treaba, dar in acelasi timp foarte calculata si foarte la obiect. M-a bagat in operatie, din care m-am trezit extraordinar de odihnita si cu senzatia ca totul e bine. Rupta de foame, totusi, asa ca asistenta care m-a supravegheat la reanimare m-a dus la frigider si mi-a spus ca pot sa-l golesc linistita. Am bagat in mine cu disperare, dar simteam ca am inviat cumva. Am plecat acasa pe picioarele mele, dupa o jumatate de ora ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.
Doctorita mi-a confirmat, bebele meu nu mai era de prin saptamana 9-10; m-a sfatuit sa stau linistita vreo 2 luni, ceea ce am si facut. Inainte sa plec, am intrebat-o care ar fi sansele sa fie ea cea care ma va supraveghea in cazul unei sarcini. A spus ca din moment ce m-a ajutat odata si figurez in dosarele ei, pot sa cer de la doctorita de familie recomandare pentru ea specific – am zis ca l-am prins pe Dumnezeu de picior cand am auzit!
Cand a trecut perioada de gratie, conform obiceiului, din prima doua liniute pe test. Fara sperante, fara bucurie, cu stres mare. A inceput sa-mi fie rau, din ce in ce mai rau incepand de prin saptamana a 5-a. Intr-a 8-a purtam deja haine de gravida, nu ma mai incapea nimic. Aveam o fatza de-ti venea sa fugi cand ma vedeai si ma simteam exact la fel. A fost o sarcina pe cat de dorita pe atat de grea. Dupa saptamana a 12-a m-am linistit putin (nu foarte mult), dar am trecut la artilerie grea – ciorapi de compresie si tot tacamul. Pentru ca de data asta bebe era pozitionat mult mai jos decat precedentul, am facut niste infectii urinare de toata frumusetea, am trecut prin doua ture de antibiotice.
Kilogramele se puneau, ma umflam vazand cu ochii pe zi ce trecea, incheieturile nu le mai recunosteam demult, de la marimea 5 la incaltamine (35 european) am ajuns la sfarsitul sarcinii la 8 (38) si in ultimele saptamani aveam contractii peste contractii si colac peste pupaza, am facut si PUPPS (prurit gravidic), care m-a lasat sleita de puteri (in mod normal ar trebui sa treaca imediat dupa nastere, pe mine m-a mai tinut 6 saptamani dupa) – pentru cine nu a trecut prin asa ceva, nu doresc nici dusmanilor asemenea mancarimi, era peste puterea mea de control sa ma abtin si s-a intins ca raia, eram carne vie pe 80% din corp, nu mai dormeam noatea, imi repetam intr-una “Nu te scarpina! Nu te scarpina!” ca o mantra, in momentul in care ma striga cineva sau suna telefonul (sau se intampla ceva care sa-mi distraga atentia), eram cu ghearele pe mine…
Singurul lucru care imi dadea 5 minute de liniste erea solutia de dezinfectat mainile pe baza de alcool, dar degeaba am abuzat de ea, nu puteam sa ma dau intr-una.
Pe scurt, epava umana. Am fost fericita cand doctorita mi-a spus ca datorita dimensiunilor respectabile ale copilului si a faptului ca aveam contractii destul de serioase si din ce in ce mai dese o sa programeze cezariana cu doua saptamani inainte de termen, era singurul lucru pe care mai puteam sa-l doresc, sa scap odata, cu zile daca se poate…
Doctorita asta nu m-a pus la dieta, avand in vedere evolutia sarcinii anterioare mi-a spus ca e probabil din cauza metabolismului meu si a luat-o ca atare. Mi-a placut mult atitudinea ei, o femeie foarte desteapta, cu multa experienta si cu un calm molipsitor, care stia sa explice lucrurile exact asa cum sunt – am iubit-o din ce in ce mai tare, si absolut toate deciziile pe care a trebuit sa le iau si mi le-a explicat au fost exact asa cum a spus.
Am hotarat de comun acord ca asta va fi ultima mea sarcina, mi-a spus ca nu e sigura ca corpul meu ar mai putea face fatza la inca una (mai ales ca tendinta era sa fie din ce in ce mai mari copiii, fix asa am simtit si eu), mi-a dat documentatie sa citesc despre subiect si mi-a explicat mult.
Cand a fost sigura ca am inteles toate riscurile si implicatiile, abia atunci mi-a dat hartiile medicale la semnat. Intre timp eu am crescut ca-n povesti, la ultima cantarire, la aproape 38 de saptamani pusesem “doar” 35 de kile, aproape ma dublasem, eram de nerecunoscut.
In dimineata operatiei l-am lasat pe Robbie acasa cu bunicii si am purces amandoi la spital cu gentuta. Am ajuns la L&D, mult mai relaxata de data asta, pentru ca stiam ce urmeaza si cel mai important – urma sa scap de chinuri in sfarsit. De data asta am fost bagata in operatie fix cand trebuia. S-au oferit sa-mi puna cateterul, dar pentru ca stiam ce stiam, i-am rugat sa mi-l puna dupa anestezie – s-au conformat zambind.
Am avut din nou noroc de un anestezist simpatic care isi stia meseria (remember obsesia mea cu durerile de coloana de la anestezie?!) si pana sa apuc sa rad la glumele lui deja nu-mi mai simteam picioarele. Si canta chiar frumos, se uitau asistentele la el ca la soare… (mi se pare haios cum tin minte tot felul de nimicuri, dar cred ca din cauza stresului creierul prefera sa se agate de ceva palpabil, cum ar fi detalii umane sau materiale…).
Toate bune si frumoase, blocul operator sus, eu nu mai simteam picioarele prea bine, pana cand la un moment dat indraznesc sa-I intreb timid daca au totusi de gand sa-l cheme pe consort inauntru – imi lipsea comfortul de a-l vedea la capul meu. O asistenta isi da o palma peste frunte, isi cere scuze ca a uitat si fuge repede afara dupa Danu. Din graba, l-a introdus in sala nu prin usa dinspre capul meu si ci direct pe usa principala, asa ca primul lucru pe care l-a vazut intrand a fost burta mea sectionata frumos pe masa…
Acum retrospectiv ma mir cat a fost de viteaz, el are o problema cand vede sange, dar in ziua aia si-a facut norma cu varf si indesat saracul… S-a pus cuminte la capul meu, m-a informat ca mi-a vazut matzele si ca nu arata prea grozav (ar fi fost culmea, cine se indragosteste de matzele nevestei?!) si am mai povestit linistiti pana am simtit ca a iesit bebe (fix aceeasi senzatie de gol in burta ca si la Robbie), cand doctorita mi-a aratat-o peste paravan ca pe o pisicutza, mica si roz, mie mi s-a parut foarte foarte mica, dar doctorita a spus ca e maricica.
Au cantarit-o – 4,155Kg – maricica intradevar. Mi-au pus-o pe burta cat m-au cusut, mi-au spus sa fiu atenta pentru ca am sangerat cu mult peste medie in timpul operatiei (la Robbie sangerarea a fost minima, asa scria in raport) si ne-au dus in alta sala sa ne linistim pana urma sa ne cazeze in camera definitiva. In ora aia in care a stat pe burta mea, s-a tarat spre san si a supt fara oprire – am fost sigura ca de data asta alaptatul va merge mult mai bine (mai ales ca in dimineata operatiei imi venise colostrul – sunt convinsa si in ziua de astazi ca daca n-o scoteau doctorii, Mica iesea singura la cateva ore mai tarziu…) – a fost o ora in care am fost atat de fericita cum nu mai fusesem demult!
Mai tarziu am fost cazate in camera noastra, dar aveam senzatia ca ceva nu e in regula. La un moment dat i-am spus lui Danu ca simt sange curgand si l-am rugat sa cheme o asistenta repede. Prima asistenta care a venit si a tras patura de pe mine a panicat putin, Danu in spatele ei s-a facut alb ca peretele (semn ca nu era prea grozava privelistea), au fost chemate imediat inca doua-trei asistente si doctorita de garda, s-au pus sa imi faca masaj uterin intern si extern, daca pana atunci am crezut ca stiu ce e aia durere, a trebuit sa imi reconsider notiunea.
Se pare ca domnul uter n-a mai facut fatza presiunii si a colapsat, totul s-a naruit intr-o balta de sange. Nu-mi aduc aminte cat a durat distractia asta, mi s-a parut o vesnicie, dar pana la urma s-au linistit lucrurile, bietul Danu a spus ca spera sa nu mai vada sange multi ani de-acu incolo pentru ca si-a facut norma cu varf si indesat… Ca sa va faceti o idee, am intrat in spital in dimineata respectiva cu nivelul hemoglobinei 132, in aceeasi seara aveam 72.
Singurul lucru care i-a impiedicat sa-mi faca o transfuzie a fost faptul ca i-am rugat sa nu-mi faca decat daca e absolut necesar – si pentru ca ma tineam pe picioarele mele au amanat procesul. Dupa ce am reusit sa ma vad in oglinda am inteles de ce cascau ochii toti care ma vedeau, foaia de hartie avea ceva mai multa culoare decat mine, am fost surprinsa de cat de rau puteam sa arat, comparativ cu cat de bine ma simteam…
Copila dormea in reprize destul de lungi si linistite, cand era treaza tragea cu sete din san, dupa care adormea la loc, liniste pe toate planurile. Pana cand a venit noaptea, cand socoteala nu s-a mai potrivit. Cand copila s-a saturat sa traga doar unica picatura de colostru care probabil curgea si a inceput sa-si ceara serios drepturile. N-am cedat psihic, oricum mi-am dat seama din prima ca are mult mai multa rabdare sa traga la san decat frate-sau in aceleasi conditii, asa ca am pus-o alternativ la cate un san si in rest ii povesteam sa-i treaca supararea.
Pe la 5 dimineata in schimb n-am mai rezistat, deja urla de vreo 3 ore (celelalte mamici de pe etaj cred ca mi-au urat numai de bine) si am chemat-o pe asistenta sa-i explic ca nu mai am ce-i da copilului si ca uite, de 3 ore nu se mai opreste. Mi-a spus ca ei nu dau formula bebelusilor, am fost de accord cu ea ca e foarte bine, dar totusi, pleeeeeease, macar un degetar, sa ma lase si pe mine copilul o juma de ora sa inchid ochii pana se reface picatura de colostru inapoi (si sa o linisteasca pe bunica din dotare care era la un pas de atac de inima de grija copilului).
Pana la urma, intreaga teorie cu care ma inarmasem a dat roade, si asistenta a venit inapoi cu, nu exagerez, chiar un degetar de formula (a fost de altfel si singura data cand copila meu a baut formula in viata ei), si-a pus manusi de cauciuc si a prelins formula pe deget lasand-o pe Mica sa suga varful degetului. Spre marea mea mirare, dupa ce degetarul a fost gata, Mica s-a linistit ca prin farmec si a adormit 3 ore.
Sa nu intelegeti gresit, eu nu voiam sa dorm ca sa ma odihnesc, dar stiam ca marea fabrica de lapte se porneste mai greu la inceput, iar cate putina odihna ajuta sa miste rotitele intepenite de vreme. Exact cum am intuit, pe la 8 dimineata cand pisica a facut ochi si am pus-o la san, a inceput sa gulpaie fericita si nu s-a mai miscat de acolo o juma de ora. Dupa alte trei ore, alt san, alta jumate de ora nemiscata.
Bine, am simtit exact cand a venit laptele adevarat, dar pana atunci n-am mai avut disperarea aia din cauza foamei din prima noapte. Ziua, l-au adus pe Robbie sa ma viziteze, cand m-a vazut in pat si a vazut-o si pe Mica in basinet s-a speriat rau de tot, a fugit afara la lift si n-a mai dorit sa revina. Nu l-a ajutat nici faptul ca pe mine m-a busit plansul cand l-am vazut, mi-era asa de dor de el… Intre timp, am incercat cum am stiut mai bine sa ma pun repede pe picioare, ca sa ajung acasa cat mai repede.
A fost de ajutor faptul ca mancarea de spital aici e atat de buna, nu-mi aduc aminte intr-una din cele doua sederi sa fi lasat vreodata ceva pe farfurie, cand era ora de masa eram ca si cainele lui Pavlov, prezenta si salivand… In dupa-masa respectiva a venit o asistenta la mine si mi-a explicat ca trebuie sa ma puna in carantina. M-am uitat la ea ca la martieni, de ce? Mi-a explicat ca in perioada in care pierdusem eu bebele si fusesem la spital, au avut o epidemie – si au contactat toate persoanele care fusesera in perioada respective acolo in sectie pentru analize.
Ei, pe mine m-au scapat, pana acuma. Ma gandeam ca n-o sa-mi mai dea voie sa am contact cu exteriorul, dar n-a fost asa rau, mi-au plantat un dulap cu halate, masti si manusi la usa, si cine intra la mine trebuia mai intai sa se echipeze corespunzator. Din care cauza toate pozele cu prieteni in vizita arata ca la o petrecere de chirurgi 🙂
A doua zi au venit si mi-au luat dulapul, imi iesisera bine analizele, deci eram “curata”. De data asta, sederea mea in spital a fost scurtata cu o zi, le-am explicat asistentelor ca ma simt super bine (pe bune ca ma simteam) si ca daca nu ma lasa sa plec eu fug de una singura, muream de dorul lui Robbie… Mi-au facut externarea cat au putut mai repede.
Si restul e poveste, acasa n-am mai luat calmante deloc, intr-o saptamana deja conduceam masina, ne-am adaptat foarte usor la programul cu doi, la alaptat si dormit si alte probleme de logistica, in bebelusie Mica a fost un bebelus mult mai usor de gestionat decat Robbie – ceea ce nu mai pot sa sustin si acum, in toddlerie, cand avem parte de prea multa personalitate pe metrul patrat…