Chiar acum stau pe canapea, flancată de doi, Maia și Max, care de șapte, respectiv opt ani, îmi fac viața mai frumoasă. Dar în postarea asta nu despre ei e vorba, ci despre alții, întâlniți de-a lungul anilor, căței care au ajuns la mine în familie și în suflet și care au îmbătrânit și s-au dus să-și trăiască veșnicia în Raiul animalelor.
Mereu am avut câine și când nu l-am avut al meu, i-am avut pe ai altora. Și când nu au fost ai altora, m-au înconjurat cei fără stăpân, ai străzii…
Când încă eram la țară, unde am petrecut cea mai frumoasă copilărie, sâc!, mă bucuram de câinii pe care îi aveau bunicii mei și uneori de cei pe care îi luam, pe furiș, de pe stradă și încercam să-i țin în curte….Nu îmi ieșea mai niciodată pentru că se strecurau pe unde puteau și nu-i mai găseam, iar eu, copil fiind, mă lăsam păgubașă.
Târziu, când eram deja pe băncile școlii gimnaziale, frate-miu mi-a făcut cadou un pui de câine, negru, mic și amărât. Râd și acum când mă gândesc că ne prosteam și voiam să-l numim ba Băsescu, ba Becali….dar a ajuns să fie Ricky. Cred că numele vreunui politician i-ar fi întinat sufletul frumos…
Cel mai șmecher, inteligent și descurcăreț câine…. Așa a fost al meu Ricky. Paznicul curții și, de prea multe ori, plimbărețul satului.
Toată vara dormea pe straturile din grădină, spre disperarea alor mei, iar când era soarele mai fierbinte pe cer se scălda în Someșul din spatele casei…Îl traversa înotând de câteva ori într-o zi și apoi stătea tolănit în nisipul de pe marginea râului.
Evada mai mereu din curte și nu de puține ori venea acasă cu diverse răni. O dată l-a lovit o mașină și nu și-a mai putut folosi una dintre lăbuțe. L-am cărat cu un cărucior la veterinarul din sat. Lumea pesemne zicea că-s nebună….
S-a vindecat, iar de atunci i-a fost învățătură de minte ca să se ferească de obiectele alea pe patru roți…
Altădată a făcut râie și l-am dus iar la medic. A scăpat și de data asta, Ricky al meu. În ultimi ani de viață nu i-am mai fost alături, iar când ajungeam pe acasă, îi mârâia pe ăștia micii ca un bătrân care are nevoie de odihnă și nu poate să doarmă din cauza gălăgiei provocate de copii.
Ricky a fost câinele ăla devotat care nu-și mai încăpea în piele de bucurie când ajungeam acasă…..Îi plăcea la nebunie să fie scărpinat pe cap și după urechi.
Pentru Ricky al meu m-am certat nu o dată cu tata că nu îi face o cușcă mai corespunzătoare și tot pentru el am cumpărat una nou-nouță ca să aibă unde își odihni oasele.
Când a murit bunica, tot Ricky a fost ăla care și-a transformat lătratul într-un urlet strident, care ne-a făcut și pe noi să simțim mai abitir durerea în suflet.
Eram deja departe de casă când Ricky al meu s-a îmbolnăvit rău și nu a mai putut să meargă cum ar trebui…..Ai mei mi-au ascuns asta știindu-mă capabilă să bat drumul ăla lung doar ca să îl ajut sau să-l mai văd o dată.
Pe când mă pregăteam să plec, simțind că nu-i ceva în regulă, al meu Ricky nu mai era printre noi.
Am plâns toată noaptea și mi-am dorit să ajungă într-un loc mai bun…unde de altfel cred că e acum.
În curte-i stăpân acum Bobiță, de câțiva ani deja….Dar despre el, într-o postare viitoare…