I tre Anelli este un eseu complex și o metaforă convingătoare despre istoria lungă a unei pilde care ne ghidează și ne duce într-o poveste plină de metafore și care privesc pe lângă filosofia religiei și istoria credințelor: antropologia, literatura, filosofia.
În centrul acestei fabule despre care se spune că există de câteva secole, se caută ceva prețios, o perlă sau un inel, care se poate pierde în întunericul nopții sau poate fi moștenit conform unei tradiții de familie. Ceva frumos care se dorește și nu trebuie pierdut, ceva care ne salvează, ne face fericiți și înțelepți.
Pentru noi românii, povestea celor Trei Inele apare în secolele premoderne mai ales în frumoasa proză unde intriga polisemică captivantă este deja prezentă. Protagoniștii poveștii care este o pildă sau alegorie care printre atribuții si calitații morale sunt trei tineri „frumoși și virtuoși” și tatăl lor înțelept și iubitor care la sfârșitul vieții, ca și strămoșii săi, trebuie să hotărască să-i lase moștenire fiului cel mai iubit și curajos un inel „frumos și foarte prețios”.
Nesigur în alegerea sa, tatăl său comandă două copii ale inelului unui maestru bijutier, atât de perfect încât nimeni nu îl putea distinge de original. Murind, el lasă cele trei inele celor trei copii ai săi fără ca niciunul dintre ei să știe, astfel încât fiecare dintre ei să poată crede că este adevăratul moștenitor, deținând simbolul onoarei și puterii familiei. „Fiecare și-a scos inelul și a găsit inelele atât de asemănătoare cu ceea ce este adevărul, nimeni nu știa: de aici cearta dintre frați.
La sfârșitul fabulei se poate conclude : „ fiecare crede că moștenirea lui este legea spirituală adevărată… dar cine o are ?”. Cele trei inele simbolizează așadar credințele celor trei religii monoteiste – iudaism, creștinism, islam – și nu se poate decide care este adevăratul inel, precum se întâmplă cu fiecăre credință.
Fiecare dintre cei trei frați și fiecare dintre credincioșii celor trei religii nu deține de fapt dovada adevărului credinței sale, deoarece este constrâns în limitele sale temporale și istorice care nu au instrumentele de cunoaștere adevărată asupra subiectului, ci doar posibilitatea presupunerilor și „aproape știință” .
O concluzie care se termină cu o tendință prezentă în teologia și filosofia cunoașterii predată de către școlilor universitare din secolul al XIV-lea care urmează optimismul teologic în secolurile recente precum Mircea Eliade (1907 – 1986) care este cel mai cunoscut istoric român. (Biografia sa a fost tradusă în 49 de limbi diferite).
Începutul pildei și sensul ei profund rămân îngropate în întunericul timpului. Revenind de-a lungul secolelor, ajungem să cunoaștem o versiune mai veche care sugerează incertitudinea întrebării adevărului: este povestea despre „căutarea perlei în întuneric” care are ca cadru dialogul dintre patriarhul nestorian Timotei și califul al-Mahdi în Bagdadul secolului al VIII-lea („În această lume suntem cu toții ca într-o casă întunecată la miezul nopții”).
Poate cineva să afirme că a găsit adevărul în întunericul vieții și acum deține perla? „Prin faptele bune și minunile pe care Dumnezeu le pune în acțiune mulțumită celor care posedă adevărata mărgăritare”: așadar în practică și în acțiune nu în cercetarea teoretică, Dumnezeu pare pentru teologii ( indiferent de disputele teologice a celor înțelepți ), adversari între ei, prezentând atmosfera fericită sau îndoielnică a noastra.
Așadar, iată-ne la ceea ce este punctul culminant al unei cercetări care conține deja îndoiala în miezul său dinamic, o îndoială deschisă și fructuoasă. Repetăm povestea lui Boccaccio, dar explicăm o cale care, totuși, nu s-a încheiat încă. Nici aici tatăl nu mai știe să deosebească inelul de cele două exemplare pe care le-a comandat și „fericit înainte de a muri… le dă fiecăruia dintre cei trei copii inelul și exemplarele lui perfecte.
Când moare, copiii încep să se ceartă acuzându-se unii pe alții dar este imposibil să stabilim adevărul „cum este imposibil să dovedim care este adevărata credință pentru noi”. Toate tradițiile de la un anumit punct încolo – faptele întemeierii – nu se mai bazează pe o experiență ci pe un act de credință sau mai degrabă de încredere „atârnată de o libertate și iubire fragilă”.
În concluzie, cititorul de astăzi poate mai mult ca niciodată în mentalitatea unei intoleranțe generale, nu poate decât să fie de acord cu concluzia: „Morala poveștii este clară: adevărul religiei nu poate fi dovedit nici istoric, nici teologic, ci doar în practică sau din punct de vedere performativ… prin efectele și nu dogmele sale”.
C’era una volta un calzolaio che aveva tre figlie una più bella dell’altra. Le prime due erano superbe, la più piccola era buona e si dava sempre da fare. Questo calzolaio non aveva di che tirare avanti e un giorno gli dissero di andare a parlare con la Sorte. Cammina cammina, arrivò su un monte e chiamò la Sorte.
Questa gli venne incontro e gli domandò cosa volesse, e il calzolaio le disse: “Ho tre figlie e tutte tre hanno l’età per sposarsi. Io non ho nulla da dare loro in dote e temo che si possano sposare senza dote”.
La Sorte allora disse di portare con lui l’indomani le tre ragazze che avrebbe pensato lei a dare loro la dote. E il calzolaio così fece. Il giorno dopo portò la grande. Uscì la Fortuna e mostrò tre anelli : uno d’oro, uno d’argento e l’altro di ferro e disse (alla ragazza) di scegliersi la propria sorte. La figlia grande scelse l’anello d’oro e la Fortuna, mentre andava via, le disse “Ti saluto Regina!”. E sparì…
Il giorno dopo il calzolaio portò la secondogenita e di nuovo uscì la Sorte che mostrò l’anello d’argento e quello di ferro e le disse di sceglierne uno. La secondogenita prese quello d’argento, e mentre se ne andava via, la Sorte disse :”Ti saluto Principessa!”. E scomparve…
Il terzo giorno toccò alla figlia più piccola. La Sorte, questa volta, apparve (loro) seduta su un trono tutto d’oro, e come il primo giorno presentò i tre anelli. Disse di sceglierne uno, e la figlia del calzolaio scelse l’anello di ferro. La Sorte sparì senza dirle niente. Accadde allora che il re di quel regno ebbe la notizia che la figlia grande del calzolaio teneva l’anello della Sorte e dal momento che questa fanciulla era molto bella, lui se ne innamorò e se la sposò. Così la prima diventò regina.
Dopo un po’ di tempo si trovò a passare da casa al calzolaio un principe che ebbe modo di vedere la figlia secondogenita, e pure lui si innamorò (di lei)e la portò con sè. E la secondogenita diventò principessa.
Adesso toccava alla più piccola, ma tutti quando vedevano l’anello di ferro, la scansavano (lett.: a chi più la scansava). Un giorno a casa del calzolaio si presentò un pastore, il quale chiese per moglie la figlia più piccola. E il calzolaio pur di non vedersela sempre intorno, acconsentì (lett.: gliela dette).
In un battibaleno (lett.: senza dire nè ahi, nè ohi) si sposarono e se ne andarono. Il tempo passava e un giorno il calzolaio andò a trovare la figlia grande, la regina. La trovò chiusa nella sua stanza che stava piangendo. In quel mentre le domandò che cosa avesse e lei gli rispose: “Il re vuole un figlio da me, ma Dio non me ne vuole dare.
E ora, il re, m’ha detto che se tra un anno non avrò avuto un bambino mi taglierà la testa”. Il calzolaio, poveretto, non sapendo come confortare sua figlia se ne andò e pensò di andare a trovare la secondogenita, la principessa.
Trovò che piangeva anche questa e le domandò che cosa avesse, e lei gli rispose: “Tutti i figli che mi nascono, mi muoiono. Ora, il principe, m’ha detto che se il prossimo che nascerà, mi morrà, mi metterà sul lastrico”. Il povero calzolaio non sapendo più come confortare la figlia secondogenita, se ne andò. Pensò allora di andare a casa della più piccola, ma dal momento che di vergognava un poco, con una figlia regina e una principessa, di recarsi a casa ad un pastore, per non farsi riconoscere si travestì da mercante e ivi si recò.
Cammina cammina, arrivò dove credeva fosse la casa del pecoraio, ma anzicchè vedere una piccola casetta, vide un palazzo tutto di marmo, che di simili non ce n’erano. Alle persone domandò di chi fosse tutto quel ben di Dio, e gli dissero che era la reggia del Re Sole. Gli disssero, poi, che se avesse avuto con sè della buona mercanzia e se fosse salito dalla regina, questa l’avrebbe comprata.
Egli salì, e vide che la regina era proprio sua figlia, la piccola. Figuratevi come rimase (di stucco) il calzolazio quando la vide. Lei conobbe il padre, nonostante fosse travestito da mercante, e raccontò che il re Sole aveva fatto credere che fosse un pastore per punire la superbia delle sue sorelle. Il calzolaio, dopo che si riposò e mangiò come si deve, raccontò a questa figlia la triste storia delle altre due. Quella, allora, gli dette per la primogenita una grande nocciolina da ingoiare senza masticarla e per la sorella secondogenita una bottiglietta di acqua da bere tutta (d’un sorso).
Poi a suo padre disse di andar via, che se si fosse trovato lì e fosse stato di ritorno il re Sole lo avrebbe fulminato. E il calzolaio se ne andò. Arrivò dalla figlia più grande e dopo averle raccontato la sorte di sua sorella la piccola, dette la nocciolina da ingoiare. Ma lei per la rabbia la prese e la pestò sotto i piedi. Dalla nocciolina uscì tanto sangue, perchè dentro c’era un bambino piccolissimo e lei (così facendo) l’aveva ucciso.
Suo marito, il re, che aveva visto tutto, si arrabbiò e uccise sua moglie.
Il calzolaio tutto spaventato andò dalla secondogenita, e dopo averle raccontato della sorte della sorella piccola le donò la bottiglietta d’acqua. Ma la sorella secondogenita per la rabbia gettò la bottiglietta in mezzo alla strada. In quel momento si trovarono a passare sotto al balcone due ragazzi che tenevano in braccio un gatto mezzo morto, ma appena una gocciolina d’acqua toccò il gatto, questi risuscitò.
Suo marito, il principe, che aveva visto tutto, ordinò che sua moglie fosse cacciata di casa. E così morirono sia la regina che la principessa. Il povero calzolaio tutto sconsolato andò nuovamente dalla figlia piccola e le raccontò tutto per filo e per segno, e lei, che era sì la più piccola ma aveva un cuore grande, disse che se avesse potuto avrebbe cercato di salvarle entrambe. Quando scese la sera e il re Sole arrivò a casa, la regina gli raccontò tutto e lui le disse che le avrebbe aiutate. L’indomani il re Sole si recò davanti alla tomba della grande, bussò e disse :
“Tu che sei sottoterra,
chi mi manda è tua sorella,
se alla vita vuoi uscire (tornare),
del malefatto ti devi pentire”
E quella da sotto terra rispose:
“Vai e riferisci a mia sorella
che sto bene sottoterra,
Dio le dia un malanno
e la porti con sè (lett.: la raccolga) all’inizio dell’ anno”
E il re Sole allora disse:
“Anche adesso che sei tumulata,
di superbia ti sei macchiata!
Stai lì, non ti preoccupare,
che tu non sai che vuol dire amare!”
Poi si recò sul sepolcro della secondogenita, bussò e disse:
“Tu che sei sottoterra,
chi mi manda è tua sorella,
se vuoi uscire (tornare) alla vita,
del malefatto dichiarati pentita”
E come la (sorella) grande, pure lei rispose:
“Vai e riferisci a mia sorella
che sto bene sottoterra,
Dio le dia un male palese,
e la porti con sè all’inizio del mese!”
Il re Sole allora rispose:
“Anche adesso che sei tumulata,
di superbia ti sei macchiata,
Stai lì per tutte le (tue) ore,
che tu non sai che vuol dire amore!”
Tornato alla (sua) reggia raccontò tutto il fatto alla regina, la quale non ebbe più alcuna pietà per le sue sorelle. E stettero felici e contenti.
Nesigur în alegerea sa, tatăl său comandă două copii ale inelului unui maestru bijutier, atât de perfect încât nimeni nu îl putea distinge de original. Murind, el lasă cele trei inele celor trei copii ai săi fără ca niciunul dintre ei să știe, astfel încât fiecare dintre ei să poată crede că este adevăratul moștenitor, deținând simbolul onoarei și puterii familiei. „Fiecare și-a scos inelul și a găsit inelele atât de asemănătoare cu ceea ce este adevărul, nimeni nu știa: de aici cearta dintre frați.
7 Comments
Nel periodo in cui insegnò filosofia all’università di Bucarest, anche per la sua vicinanza a Nae Ionescu, Eliade manifestò la sua simpatia per il Movimento Legionario di Corneliu Codreanu, chiamato anche Guardia di ferro, formazione ultranazionalista in cui vedeva “una rivoluzione cristiana per una nuova Romania” e un gruppo “in grado di riconciliare la Romania con Dio”. Negli anni 1936-38 scrisse alcuni articoli filolegionari, alcuni in elogio dei leader legionari Ion Moța e Vasile Marin.
Emil Cioran nello stesso periodo, però, prova simpatia anche per il bolscevismo russo, anche se non ne approva il materialismo.
Brâncuși intuisce la possibilità di sviluppare una forte energia creando un legame fra opposti: materia lasciata grezza e polito, curvature organiche e strutture geometriche. È come se, partendo dal basso, l’artista cercasse di liberarsi da una condizione materiale, in uno spirito che rimanda al pensiero orientale.
Eugène Ionesco negli anni trenta scrisse e pubblicò versi e articoli di critica da cui già trasparivano quelli che poi sarebbero stati i principi fondamentali della sua drammaturgia. Nella critica letteraria attaccò i principali letterati romeni (i poeti Tudor Arghezi e Ion Barbu, e il romanziere Camil Petresco), accusandoli di provincialismo e mancanza di originalità, ma pochi giorni dopo pubblicò un pamphlet in cui li esaltava come massimi vati delle lettere romene, e di lì a poco fece uscire i due saggi Nol, in cui provava a dimostrare che fosse possibile sostenere due tesi antagoniste allo stesso tempo nell’identità dei contrari.
Nel 1931 cominciò a scrivere facendosi presto notare come un elemento promettente dell’avanguardia rumena. Nel 1934 ebbe un certo successo la pubblicazione del saggio “Nu”.
Emil Cioran dopo gli studi classici compiuti al liceo Gheorghe Lazăr di Sibiu, all’età di diciassette anni, Cioran iniziò a studiare filosofia presso l’Università di Bucarest.Frequentando l’università, ebbe modo di fare conoscenza con Eugène Ionesco e Mircea Eliade, con cui rimase in buoni rapporti di amicizia per tutta la vita.Altri amici stretti furono il filosofo Constantin Noica e il pensatore “socratico” Petre Țuțea, influenzati anch’essi dal controverso maître à penser Nae Ionescu
Mircea Eliade a murit in Statelor Unite, in aprilie 1986. Ceausescu era la putere.
Eliade era un elev nedisciplinat şi dezmăţat, dar era strălucit, nu cred că poate fi considerat structural, dar nici rasist.