Blajul a fost leaganul unor evenimente memorabile din istoria poporului roman si locul care a tinut nestinsa flacara luptei pentru emancipare sociala si nationala in constiinta poporului roman.
Blajul este atestat documentar pentru prima data in anul 1271, printr-un document semnat de regele Ungariei, Stefan al V-lea. Numele localitatii provine de la de la Blasiu, fiul lui Hebord. Ulterior, in anul 1346, localitatea este atestata sub numele de “Balazsfalva”.
La Adunarea Nationala din 3-15 Mai 1848 de pe Campia Libertatii, prezenta unor fruntasi revolutionari din Moldova si Tara Romaneasca a imprimat acestei adunari profilul solidaritatii generale romanesti. Cu acest prilej poporul si-a exprimat dorinta de unire prin cuvintele “Noi vrem sa ne unim cu tara”.
Blajul a fost concomitent centru istoric, cultural şi nu in ultimul rand, religios. Oriunde ai calca e aproape imposibil sa nu gaseşti o reprezentare a lucrurilor despre care ai citit în cartile de istorie. Inca de la 1754, Blajul a fost numit „Oraşul Școlilor”.
La Blaj a „răsărit Soarele românilor” spunea Ion Heliade Rădulescu, primul preşedinte al Academiei Române, caci aici, in anul 1754, datorita episcopului Petru Pavel Aron, si-a deschis portile prima scoală publică cu limba de predare romana. Mai tarziu, poetul naţional Mihai Eminescu care avea sa viziteze mica urbe de la confluenta Tarnavelor, ii va da un nume cu rezonanţă peste veacuri: „Mica Romă”. Astăzi ne mandrim cu faptul ca aici, in “Orasul scolilor”, s-a predat pentru prima dată in limba romana si au fost tiparite primele manuale romaneşti.
In 1761 la Blaj se organizau primele spectacole de teatru din tara, iar la 1881, Alexandru Borza infiinta prima gradina botanică scolara din lume, pe langă o scoală secundara, gradina care exista si astazi. Centru al greco-catolicismului, Blajul se lauda si astazi cu cel mai mare iconostas din Romania aflat in Catedrala “Sfanta Treime”.
Nu intentionez insa, sa scriu astazi despre orasul de care mi se leaga intreaga viata, ci o voi face probabil altadata, cand ma voi fi documentat mai bine, iar cunostintele dobandite in anii de scoala, imi vor fi improspatate. Ceea ce vreau azi, este sa istorisesc cate ceva, despre mica bisericuta prea putin stiuta in afara orasului, dar binecunoscuta in lumea crestina si mai ales, comunitatea greco-catolica, drept “Capela Arhiereilor”.
In spatele Colegiului Naţional „I.M. Clain” (in trecut numit “Institutul Recunostintei), se afla Capela Arhiereilor, un valoros panteon al Blajului, ridicat in perioada 1925-1937 sub mitropolitul Vasile Suciu.
Aici isi dorm somnul de veci episcopii si mitropolitii greco-catolici ai Blajului, care s-au distins prin activitatea lor carturareasca si filantropica.
Mitropolitul Vasile Suciu a considerat ca in apropierea Institutului, trebuie sa se construiasca o capela pentru elevii şi surorile din institut, urmand ca in subsolul ei să fie mutate ramasitele arhiereilor Blajului.
”Construcţia lăcaşului a început în 1935, iar în 31 octombrie 1937 osemintele arhiereilor aşezate în şase sicriaşe purtate pe umeri de preoţi tineri au fost mutate din cripta din curtea castelului (n.a. Castelul Mitropolitan) în noua criptă a capelei” (sursa: ”Vatră de credinţă, istorie şi cultură românească”, autori Ion Moldovan si Alexandru Petărlecean).
In interiorul Capelei se afla ramasitele pamanteşti a sapte episcopi si mitropoliti greco-catolici: Petru Pavel Aron, Atanasie Rednic, Grigore Maior, Ioan Bob, Ioan Lemeny, Ioan Vancea si Alexandru Nicolescu. Zilnic, la Capela Arhiereilor au loc slujbe religioase si alte evenimente din viata Bisericii Greco-Catolice, precum si evocari ale personalitatilor care isi dorm somnul de veci aici.
N-a fost dintodeauna insa, astfel. In anii grei de comunism, cand Biserica Romana Unita cu Roma a fost scoasa in afara legii, iar preotii greco-catolici erau aspru prigoniti de catre comunisti, s-a cautat minimizarea importantei Capelei Arhiereilor cat mai mult cu putinta si s-a cautat ca in cele din urma locuitorii Blajului si nu numai, sa uite cu desavarsire de cei inmormantati acolo.
Astfel, in 1948, după instaurarea regimului comunist, capela a fost transformata in magazie, iar cripta in depozit pentru legume. Demersul privind lacasul de cult de la Blaj a făcut parte din campania pusa la care de fosta Securitate, pentru a reduce la tacere vocile personalitatilor de religie greco-catolică din Transilvania.
Copil fiind, strabateam Blajul in lung si-n lat, impreuna cu bunicul meu. Cunosteam aproape pe de rost istoria orasului si imi amintesc ca eram fascinata de micuta “capela din spatele liceului”, cum obisnuiau sa o numesc. Desi eram mica, intelegeam multe din ceea ce-mi istorisea bunicul si ma simteam indignata de faptul ca nu i se acorda acesteia cinstea cuvenita, mi se parea un sacrilegiu ca mormintele atator episcopi importanti sa intr-un depozit, asa cum ajunsese Capela Arhiereilor.
Obisnuiam ca atunci cand ne plimbam prin gradina liceului sau coboram Dealul Crucii sprea a veni acasa, sa ne furisam pe langa capela si sa incercam a privi inauntru, mai ales eu, printre zabrelele geamurilor de la subsol, pentru a zari ceva, inauntru. Era insa greu de deslusit ce se afla acolo, din cauza gratiilor care acopereau ferestrele si a intunericului dinauntru.
Am avut insa ocazia sa vad in ce fel de cladire se transformase capela, cativa ani mai tarziu, cand, pe bancile liceului aflati, am fost dusi la un moment dat in subsolul capelei, spre a scoate “materiale” de acolo. Fiind un liceu cu profil industrial, liceul “Iacob Muresianu”, asa cum se numea pe vremea aceea actualul Colegiu I.Micu Clain, eram obligati sa avem si ore de “practica” in atelierul scolii.
Eu personal, uram acele zile, cand imbracata intr-o salopeta albastra, eram nevoita, ca si colegii mei de altfel, sa prestez tot felul de munci la care nu ma pricepeam deloc, printre strunguri, masini de gaurit si de frezat, precum si diverse materiale metalice, uleiuri si span metalic, ale caror mirosuri ramaneau impregnate in nari si in haine, pentru mult timp. La sfarsitul acelor zile, ma simteam lipsita de importanta si pe cale de a ma indobitoci; imi simteam destinul lipsit de orice viitor, ori cel mult, ma putem imagina cu un ciocan in mana si cu parul strans in batic, chinuindu-ma sa mesteresc ceva pe la vreun strung.
Din fericire, n-a fost sa fie asa si in afara episodului din scoala in care am patruns in subsolul capelei pentru a scoate “materiale” de acolo, am avut ocazia, nu multi ani mai tarziu, sa intru de multe ori in capela, spre a asista la slujbele religioase ce se tin acolo sau puri si simplu, doar spre a rosti o rugaciune.
In tineretea mea, timp de vreo sapte ani am lucrat la liceu si nu de putine ori mergeam in pauze ori in vreo “fereastra” pe care o aveam intre ore, in capela care pe vremea aceea, comunica direct cu cladirea liceului. Obisnuiam sa ma reculeg acolo, in linistea si racoarea din interior, ragaz dupa care ma simteam mult mai linistita si impacata cu mine insami.
In timpul acela, capela era zugravita simplu, fara icoane pe pereti, asa cum sunt majoritatea bisericilor catolice, astazi. La inceput, dupa Revolutie si dupa ce capela a fost retrocedata Bisericii Unite cu Roma, slujbele erau oficiate de catre preotul si calugarul asumptionist Bernerd Stef.
In anii din urma, prin grija actualului parinte paroh Cristian Rus si a unor donatori ale caror nume nu le cunosc asa incat sa-i pot aminti aici, Capela Arhiereilor a fost infrumusetata si pot spune readusa la viata, cu numeroase picturi religioase, care-i impodobesc peretii. Acest lucru ii confera o infatisare frumoasa si-i scoate in evidenta, apartenenta la bisericile greco-catolice de rit bizantin.