Nimeni nu apără deschis capitalismul politic, clientelismul și corupția. Dar unii dintre cei mai mari dușmani ai capitalismului sunt capitaliștii. Ei apără barierele de reglementare pentru a-și proteja piețele, barierele comerciale pentru a se proteja de concurența externă, stimulentele fiscale și subvențiile care îi avantajează.
Când oamenii pretind că sunt pro-business, politicile pe care le susțin sunt anticapitaliste sau anti-piață liberă. Pentru ca cineva să câștige, alții trebuie să piardă.
Statul bunăstării nu este cea mai mare amenințare pentru economia de piață. Amenințările la adresa capitalismului provin nu atât din dimensiunea guvernului, cât din ceea ce face guvernul.
Când jefuirea devine un mod de viață pentru un grup de oameni care trăiesc împreună în societate, ei își creează, de-a lungul timpului, un sistem juridic care îl autorizează și un cod moral care îl glorifiază.”
Statul de reglementare este mult mai mult o amenințare pentru piețele libere decât volumul cheltuielilor publice.
La momentul proclamării Regatului, în țară existau deja mai multe unități industriale: Morile cu abur Assan și Olamazu, construite în 1853, respectiv 1862, o fabrică de cărămidă construită în 1865 și două fabrici de zahăr construite în 1873, printre alții.
În 1857, la Ploiești a fost construită prima rafinărie de petrol din lume. În 1880, după ce au fost construite mai multe căi ferate, a luat ființă CFR-ul.
După proclamarea Regatului, instalațiile industriale prestabilite au început să fie foarte dezvoltate: s-au construit încă 6 fabrici de zahăr, mai mari, iar rețeaua de căi ferate s-a extins și mai mult. O altă fabrică de cărămidă, mai modernă, a fost construită în 1891.
Capitalismul de piață nu este asta. Este opera a milioane de oameni, motivați de visele și ambițiile lor, schimbând liber produsul eforturilor lor, prin „mâna invizibilă” a pieței.
În ciuda tuturor acestor realizări industriale, majoritatea covârșitoare a economiei României a rămas agricolă. În 1919, 72% dintre români erau angajați în agricultură. Țărănimea românească era printre cele mai sărace din regiune, situație agravată de una dintre cele mai mari natalități din Europa.
Agricultura era primitivă, iar mașinile și îngrășămintele chimice aproape nemaiauzite. Regatul (România de dinainte de război) a fost în mod tradițional un pământ de moșii mari lucrate de țărani care fie aveau puțin sau nu aveau pământ propriu.
Situația din Transilvania și Basarabia era marginal mai bună. După ce apelurile țăranilor pentru reforma agrară s-au transformat într-o avalanșă, Regele Ferdinand a trebuit să se oblige, mai ales odată ce Revoluția Rusă i-a încurajat pe țărani să ia problema în propriile mâini.
Reforma agrară adoptată în 1921 a realizat însă puține rezultate. Marii proprietari de pământ controlau încă până la 30% din pământul României, inclusiv pădurile de care depindeau țăranii pentru combustibil.
Locurile redistribuite erau invariabil prea mici pentru a-și hrăni proprietarii și majoritatea țăranilor nu și-au putut depăși tradiția de a cultiva cereale în detrimentul culturilor de bani.
Nu s-a făcut nimic pentru a remedia probleme de bază, cum ar fi suprapopularea rurală și întârzierea tehnologică. Animalele de tracțiune erau rare, ca să nu mai vorbim despre mașini, productivitatea reală era mai proastă decât înainte.
Agricultura românească s-a luptat pe piața internațională, iar odată cu debutul Marii Depresiuni, s-a prăbușit complet.
Ele creează rețele dinamice de specializare a ofertei de bunuri și servicii de-a lungul lanțului valoric, inclusiv bunuri de capital necesare structurii productive, până la atingerea produselor și serviciilor finale pentru consumator, toate reglementate de mecanismul prețurilor.
Acest model a permis democrațiilor liberale, bazate pe economia de piață, să construiască și să mențină o societate a bunăstării. Acestea sunt alegerile libere ale milioanelor de agenți economici, care fac posibilă optimizarea alocării resurselor și crearea bogăției.
În ciuda distrugerilor provocate de Primul Război Mondial, industria românească a reușit o creștere semnificativă, ca urmare a noilor înființări și a dezvoltării celor mai vechi. Firma de inginerie industrială și producție MALAXA a fost înființată în 1921 de către industriașul român Nicolae Malaxa și s-a ocupat în special de întreținerea și fabricarea materialului rulant.
S-a dezvoltat rapid, iar până în 1930 România a reușit să înceteze cu totul importul de locomotive, tot materialul rulant necesar fiind furnizat de industria locală. La dezvoltarea rapidă a industriei grele românești au contribuit și instalațiile industriale dobândite odată cu noile provincii, precum lucrările Reșița.
Alte stabilimente importante au fost fabrica Copșa Mică, producătoare de metale neferoase și Întreprinderea Optică Română.
S-a dezvoltat și construcția, odată cu ridicarea marilor monumente precum Crucea Caraiman (1928), Arcul de Triumf (1936) și Mausoleul Mărășești (1938). Industria petrolieră a fost foarte extinsă, făcând România unul dintre cei mai mari exportatori de petrol până la sfârșitul anilor 1930, ceea ce a atras și interesul german și italian.
În 1938, România a produs 6,6 milioane de tone de țiței, 284.000 de tone de oțel brut, 133.000 de tone de fontă, 510.000 de tone de ciment și 289.000 de tone de oțel laminat.
În timpul ocupației sovietice a României, guvernul dominat de comuniști a cerut noi alegeri în 1946, pe care le-a câștigat în mod fraudulos, cu o majoritate fabricată de 70% din voturi.
Astfel, s-au impus rapid ca forță politică dominantă. Gheorghe Gheorghiu-Dej, un lider al partidului comunist închis în 1933, a evadat în 1944 pentru a deveni primul lider comunist al României.
În februarie 1947, el și alții l-au forțat pe regele Mihai I să abdice și să părăsească țara și au proclamat România republică populară. România a rămas sub ocupația militară directă și controlul economic al URSS până la sfârșitul anilor 1950.
După victoria sovietică din Bătălia de la Stalingrad din 1943, Iuliu Maniu, un lider al opoziției lui Antonescu, a intrat în tratative secrete cu diplomații britanici care au arătat clar că România trebuie să caute reconcilierea cu Uniunea Sovietică.
Pentru a facilita coordonarea activităților lor împotriva regimului lui Antonescu, Partidele Național Liberal și Național Țărănesc au înființat Blocul Național Democrat, care includea și partidele Social Democrat și Comunist.
După o ofensivă sovietică reușită, tânărul Rege Mihai I a ordonat arestarea lui Antonescu și a numit politicieni din Blocul Național Democrat să formeze un nou guvern la 23 august 1944.
România a schimbat partea în timpul războiului, iar aproape 250.000 de soldați români s-au alăturat campaniei militare a Armatei Roșii împotriva Ungariei și Germaniei, dar Iosif Stalin a considerat țara ca pe un teritoriu ocupat în sfera de influență sovietică.
Adjunctul lui Stalin l-a însărcinat Regelui să-l facă pe candidatul comuniștilor, Petru Groza, prim-ministru în martie 1945.
Administrația românească din Transilvania de Nord a fost în curând restabilită, iar guvernul lui Groza a realizat o reformă agrară. În februarie 1947, Tratatele de Pace de la Paris au confirmat întoarcerea Transilvaniei de Nord în România, dar au legalizat și prezența unităților Armatei Roșii în țară.
În această perioadă, vastele resurse naturale ale României au fost drenate continuu de companii mixte sovieto-române (SovRoms) înființate în scopuri unilaterale de exploatare. În 1948, statul a început să naționalizeze firmele private și să colectivizeze agricultura.
Până la începutul anilor 1960, guvernul a redus drastic libertățile politice și a suprimat energic orice disidență cu ajutorul Securității – poliția secretă română.
În această perioadă regimul a lansat mai multe campanii de epurări în timpul cărora numeroși „dușmani ai statului” și „elemente parazite” au fost vizați pentru diferite forme de pedeapsă printre care: deportare, exil intern, internare în lagăre de muncă forțată și închisori uneori pe viață, precum și uciderea extrajudiciară.
Cu toate acestea, rezistența anticomunistă a fost una dintre cele mai de lungă durată și mai puternice din Blocul de Est. O comisie din 2006 a estimat numărul victimelor directe ale represiunii comuniste la două milioane de oameni.
Toate experimentele care au încercat să înlocuiască acest mecanism de piață cu planificarea centrală au eșuat. În istorie, nu există un singur exemplu de economie planificată la nivel central care să fi generat o societate prosperă.
Cu toate acestea, birocrații și politicienii, înarmați ca ucenici vrăjitori, continuă să aspire să poată controla sforile economiei, înlocuind mecanismele de preț și de piață.
Toate celelalte depind de sectorul mărfurilor necomercializabile, protejat de concurența externă – și, în multe cazuri, dependent de o reglementare puternică, ceea ce face dificilă intrarea noilor concurenți.
În 1965, Nicolae Ceaușescu a venit la putere și a început să conducă politica externă a țării mai independent de Uniunea Sovietică.
România comunistă a fost singura țară din Pactul de la Varșovia care a refuzat să participe la invazia Cehoslovaciei condusă de sovietici din 1968. Ceaușescu a condamnat chiar public acțiunea drept „o mare greșeală, un pericol grav pentru pacea în Europa și pentru soarta comunismului în lume”.
Ceusescu cu Regina Angliei
A fost singurul stat comunist care a menținut relații diplomatice cu Israel după Războiul de șase zile din 1967 și a stabilit relații diplomatice cu Germania de Vest în același an. În același timp, legăturile strânse cu țările arabe și cu Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OLP) au permis României să joace un rol cheie în negocierile de pace Israel-Egipt și Israel-OLP.
Revoluția română din 1989 a fost una dintre puținele revoluții violente din Cortina de Fier care a pus capăt guvernării comuniste.
Pe măsură ce datoria externă a României a crescut brusc între 1977 și 1981 (de la 3 miliarde USD la 10 miliarde USD), influența organizațiilor financiare internaționale – precum Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Mondială – a crescut, intrând în conflict treptat cu regula autocratică a lui Ceaușescu.
În cele din urmă a inițiat o politică de rambursare totală a datoriei externe prin impunerea unor măsuri de austeritate care au sărăcit populația și au epuizat economia.
Procesul a reușit să ramburseze toată datoria externă a României în 1989. În același timp, Ceaușescu a extins foarte mult autoritatea poliției secrete a Securității și a impus un sever cult al personalității, ceea ce a dus la o scădere dramatică a popularității dictatorului și a culminat cu răsturnarea sa în violenta Revoluție română din decembrie 1989 în care mii de oameni au fost uciși sau răniți.
După un proces, Ceaușescu și soția sa au fost executați de un pluton de execuție la o bază militară din afara Bucureștiului, pe 25 decembrie 1989.
Aceasta înseamnă că o mare parte din profiturile bursei noastre sunt obținute în explorarea pieței interne. În ansamblu, cele mai mari companii portugheze sunt importatori puternici de bunuri intermediare și tehnologie.
Înainte de criza din 2011, era și mai rău, deoarece o mare parte a indicelui era alcătuită din bănci și alți „campioni naționali” cu legături politice puternice. De atunci, câțiva au dispărut, dar numai din cauza șocului extern. Încă plătim pentru multe dintre aceste nebunii.
Dacă ne uităm la componența burselor din țările europene similare ca mărime cu ale noastre, precum Ungaria, Bulgaria sau Polonia, vedem o cu totul altă realitate. Acei indici sunt alcătuiți, în mare măsură, din companii exportatoare, care concurează pe piața globală, fără a depinde de favorurile guvernamentale.
Politicile economice urmate de guvernul nostru au contribuit la agravarea acestei situații. Cu fiecare nouă criză, Guvernul, Parlamentul, Banca Centrală au acum noi instrumente de comandă centrală și oamenii le acceptă, convinși de „situația de urgență”.
După încheierea Războiului Rece, România a dezvoltat legături mai strânse cu Europa de Vest și Statele Unite, aderând în cele din urmă la NATO în 2004 și găzduind summitul din 2008 de la București.
Țara a solicitat în iunie 1993 pentru aderarea la Uniunea Europeană și a devenit stat asociat al UE în 1995, țară aderată în 2004 și membru cu drepturi depline la 1 ianuarie 2007.
În anii 2000, România a avut una dintre cele mai mari rate de creștere economică din Europa și a fost denumită uneori „Tigrul Europei de Est”. Acest lucru a fost însoțit de o îmbunătățire semnificativă a nivelului de trai, deoarece țara a redus cu succes sărăcia internă și a stabilit un stat democratic funcțional.
Cu toate acestea, dezvoltarea României a suferit un regres major în timpul recesiunii de la sfârșitul anilor 2000, ducând la o contracție mare a produsului intern brut și la un deficit bugetar în 2009. Acest lucru a condus la împrumuturile României de la Fondul Monetar Internațional.
Înrăutățirea condițiilor economice a dus la tulburări și a declanșat o criză politică în 2012. România a aderat la NATO în 2004 și și-a găzduit summitul din 2008 la București România se confruntă în continuare cu probleme legate de infrastructură, servicii medicale, educație și corupție.
Aproape de sfârșitul anului 2013, The Economist a raportat că România se bucură din nou de o creștere economică „în plină expansiune” de 4,1% în acel an, cu salariile în creștere rapidă și cu un șomaj mai mic decât în Marea Britanie.
Creșterea economică s-a accelerat în mijlocul liberalizărilor guvernamentale în deschiderea de noi sectoare către concurență și investiții, în special, energie și telecomunicații. În 2016, Indicele Dezvoltării Umane a clasat România drept națiune cu „Dezvoltare Umană Foarte Înaltă”.
În urma experienței de instabilitate economică de-a lungul anilor 1990 și a implementării unui acord de călătorie gratuită cu UE, un număr mare de români au emigrat în Europa de Vest și America de Nord, cu comunități deosebit de mari în Italia, Germania și Spania.
În 2016, diaspora românească era estimată la peste 3,6 milioane de oameni, a cincea cea mai mare populație de emigranți din lume.
Asta s-a întâmplat cu presupusa „urgență climatică” (de care profită guvernul nostru, deși nu cântărim nimic la scară internațională), cu pandemia, cu „bazooka” europeană, acum cu criza din Ucraina și efectele acesteia asupra energiei.
Odată ce puterea de intervenție a guvernului a crescut, tentația de a o menține este irezistibilă.
Toate aceste „crize” sunt amplificate pentru a ascunde faptul că de cele mai multe ori nu sunt altceva decât știftul care exploatează balonul datoriei. Guvernul profită de crize pentru a lua și mai multe măsuri intervenționiste, vânzându-le ca soluție la problemele pe care le-a creat.
Ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de capitalismul de piață și ne încurcăm în capitalismul politic – pe care îl putem numi și capitalism de stat, sau capitalism de crony, în engleză. Acest cerc vicios a menținut țara în stagnare timp de decenii și cu unul dintre cele mai scăzute niveluri de productivitate din Europa.