Taina stelelelor din ceruri și al vremii început,
Leagănul zidirii lumii, pulbere din praf cernut.
Zămislirea veșniciei scânteind în adâncimi,
Peste toate-a fost Cuvântul, preamărit de heruvimi.
În adâncului genune și-al pustiului decor,
Făr-a timpului măsură, de-nceput sau viitor,
Dăinuia pe-al lumii haos când nimic nu exista,
Duhul sfânt, oștiri de îngeri negurile întrupa.
Și din noaptea cea eternă mai-nainte de trecut
Se năștea întreaga lume, căpătâiul nevăzut.
Universuri depărtate, stele mici plutind smerit,
Sori imenși planete-albastre concepute diferit.
Cu ce scop? Fu întrebarea, unui înger înțelept.
De ce Doamne-ai făcut omul vanitos și insolent…
De ce l-ai lăsat pe dânsul pe pământ moștenitor!
Pe Om! Carne din țărână, păcătos și muritor.
Semănându-și îndoiala printre frații-naripați
Se vedea pe sine însuși mai divin peste fârtați
Iar ideia măreției ca un val trezește-un gând,
El să fie Dumnezeul muritorilor de rând.
Venerat în veci domnească din al cerului altar,
Înainte-i să se-nchine universul ancestral.
Sub al sceptrului putere de nevrednici preamărit
Și slăvindu-se pe sine, împăcat și mulțumit.
………………………………………………………..
Tu steaua dimineții, tu înger luminos,
Pierdută ți-e virtutea și visul mincinos.
Pe-a frunții tale nume, în veci va fi schimbat,
Din Lucifer lumină, Satana-ntunecat.
Gonite dintre stele, căzute printre nori,
De vânturi răscolite cad umbrele-n vâltori.
Se-alunecă lumina pe-un fulger rătăcit,
Plutește-n cer cenușa lucind în asfințit.
Vibrează-n întuneric, scot capul din adânc,
Făpturi încornorate… Coboară pe pământ