25% din PIB-ul mondial provine din Europa, care a devenit un conglomerat foarte influent la nivel global în ceea ce privește regulile, standardele, concurența și comerțul.
Dar în politica externă, de care depinde viitorul său, este un pitic pentru că nu are o forță armată capabilă să-și apere valorile și granițele.
Sentimentul (răspândit, dar greșit) este că țările UE cheltuiesc puțin pentru apărare. Se poate preciza cu ușurință că cheltuiește, nu puțin, dar prost.
Cheltuielile sale globale în sector sunt masive, chiar și la nivelul celor ale NATO. Problema cu cheltuielile militare europene este că acestea sunt împărțite între 27 de țări cu dublare, fără coordonare, standarde incompatibile.
Acesta este motivul pentru care ar trebui să fie unificat la nivel continental. Devenind aripa armată a unei singure politici externe a UE care nu există astăzi. Cazul Ucrainei ar putea acum accelera aceste reforme.
Armata europeană sau armata UE sunt termeni pentru o ipotetică armată a Uniunii Europene care ar înlocui Politica de securitate și apărare comună și ar depăși Uniunea Europeană de Apărare propusă. În prezent, nu există o astfel de armată, iar apărarea este o chestiune care revine statelor membre.
Oricât de controversată este o idee, Uniunea Europeană ar trebui să înceapă cu adevărat să se concentreze pe integrarea forțelor armate ale statelor sale membre. Pe de o parte avem Rusia care ucide nenumărați ucraineni și comite sabotaj în Marea Britanie și Republica Cehă, iar pe de altă parte avem Statele Unite reticente care trec între politici izolaționiste și intervenționiste la fiecare 4-8 ani.
Pentru ca Uniunea Europeană să avanseze, trebuie să înceapă să introducă măsuri pentru securitatea atât a actualelor state membre, cât și a viitoarelor state membre care sunt puse în pericol din cauza agresiunii externe și aduc responsabilitatea siguranța continentală în propriile noastre mâini.
PDacă Europa dorește să păstreze pacea pe continent sau pe plan global, trebuie să aibă mijloacele necesare pentru a crea pacea, fiind capabilă să se protejeze împotriva influențelor străine ostile.
O armată Europeană poate funcționa și poate să o conecteze la politica externă și de securitate europeană controlată de Consiliul și Parlamentul European.
Eșecul de a nu permite cheltuieli militare într-un mod necoordonat și incapacitatea de a construi o infrastructură europeană este un dezastru total în fața contribuabililor și, mai important, în contextul apărării Europei în ansamblu.
Nu se mai poate conta pur și simplu pe SUA. Fără un mușchi militar puternic, UE va fi mai puțin respectată de regimurile nedemocratice din Europa sau China.
Avantajele unei singure forțe militare a UE depășesc punctele de vedere controversate și dezavantajele părtinitoare. Trebuie să trecem dincolo de restricțiile „Statului Național și de conflictele din trecut, conduși de mentalitatea și principiul Westfalian.
Avem 27 de regiuni culturale în UE, cu 27 de bugete militare, fără a include alocările de 2% din PIB pentru NATO. 27 de structuri militare individuale.
27 de tipuri diferite de echipament militar, cercetare și dezvoltare.
27 de comandamente militare care nu sunt preocupate de siguranța și securitatea Regiunilor Culturale Europene din Uniunea Europeană, ci de interesele „Statelor Naționale” ale acestora.
27 de factori de decizie diferiți conduși de interesele „stat-națiune”.
Este bine ca regiunile culturale europene să păstreze o forță militară/de securitate pentru regiunile culturale respective. Dar UE are nevoie de propria ei forță militară, formată din militarii Regiunii Culturale Europene, controlate în cadrul Guvernului european. PESCO este un început, dar nu este scopul final.
ISTORIA UNEI ARMATE EUROPENE
După cum scria Jean Monnet în memoriile sale: „Europa se va făuri din crize și va fi suma soluțiilor adoptate pentru aceste crize”.
Se spune că eroul unificării italiene Giuseppe Garibaldi a declarat în timpul bătăliei decisive de la Calatafimi: „Aici facem Italia sau murim”. Lupta actuală asupra modului în care UE va plăti pentru a opri Rusia sau China poate fi rezumată astfel: „Aici facem Europa sau Europa va muri”.
Jeroen Dijsselbloem, șeful politicii olandeze și șeful miniștrilor de finanțe din zona euro la acea vreme, afirma că țările europene afectate de criză și-au irosit banii pe „băuturi și femei” referinduse la țările din sud, cum ar fi Spania, Portugalia, Italia și Grecia.
În zona euro, toate guvernele ar trebui să respecte promisiunile de a adera la regulile bugetare ale UE privind limitele datoriei și deficitului, a mai adaugat el.
În timpul crizei monedei euro, țările din Nord au arătat solidaritate cu țările afectate de criză.
Grecia, Irlanda și Portugalia au fost salvate de UE și Fondul Monetar Internațional în 2010, în timp ce sistemul bancar al Spaniei a fost salvat cu fonduri creditoare în 2012.
Motivul este simplu. O națiune este mai mult decât un set de tratate economice: este un set de valori comune și promisiunea de a fi alături. Garibaldi a unificat Italia politic, dar națiunea a fost făcută în tranșeele primului război mondial.
Pe versanții Monte Grappa și pe malurile râului Piave, nu existau sicilieni, milanezi sau napolitani: erau italieni care își apărau pământul comun și reușeau împotriva șanselor. Solidaritatea în cele mai rele momente este cea care cimentează o națiune.
Ideea unei armate europene a fost discutată pentru prima dată în 1950. A fost propusă de Franța și ar fi fost formată din țări (Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Țările de Jos și Germania de Vest), pentru a întări apărarea împotriva amenințării sovietice fără rearmând direct Germania în urma celui de-al Doilea Război Mondial.
În 1952, Tratatul de instituire a Comunității Europene de Apărare a fost semnat, dar nu a fost ratificat de către semnatari.
În timpul Războiului Rece, Europa de Vest s-a bazat pe NATO pentru apărare, împiedicând dezvoltarea cooperării europene. Imediat după „căderea comunismului”, aparatul de apărare a fost preocupat de extinderea NATO în fostul bloc sovietic.
Ideea unei armate europene a câștigat popularitate după atacurile din 11 septembrie și implicarea NATO în conflicte din afara Europei. Într-un fenomen numit diversificarea securității europene, NATO a ajuns să fie responsabilă pentru amenințările „dure”, în timp ce Uniunea Europeană și-a asumat un rol mai important în amenințările „blane”, inclusiv menținerea păcii în Balcanii de Vest.
Tratatul de la Lisabona din 2007 a promovat și el. integrarea apărării în UE. Acest lucru a condus la sprijinirea unei Uniuni Europene de Apărare, care ar fi un pas mai înalt în colaborare decât actuala Politică Comună de Securitate și Apărare.
În 2019, Germania și Țările de Jos au activat Batalionul de Tancuri 414, primul care a inclus soldați din două țări UE. Batalionul a fost creat pentru că Germania nu avea suficienți soldați, în timp ce Țările de Jos nu aveau capacitatea de tancuri. Acesta a fost descris ca un pas către o armată europeană. Brigada franco-germană din Alsacia a avut mai puțin succes din cauza diferențelor lingvistice și culturale mai mari.
Conform aranjamentului actual, nu există o armată UE, iar apărarea este rezervată statelor membre.
A avea o armată comună înseamnă împărțirea capacităților militare pe care le au statele membre și devin mai puternice împreună. UE va inlocui pozitile ocupate catre tari individuale la UN.
Franța ar putea fi singurul stat membru cu o bombă atomică, dar alte țări, precum Țările de Jos, ar putea fi destul de puternice în alte domenii precum domeniul cibernetic, Italia ar putea avea forțe speciale excelente, Spania ar putea avea sateliți militari superiori și așa mai departe. Desigur, țarii precum Ungaria nu ar investi în echipament militar maritim pentru a se evita duplicarea.
Numai combinând toate capacitățile militare diferite am putea crea o armată comună puternică. Împărtășirea capacităților militare nu înseamnă pierderea lor: dacă o armată a UE ar avea o bombă atomică pentru că Franța a pus-o la dispozitia unei armate europene, nu înseamnă că Franța ar pierde-o.
Dimpotrivă, Franța și orice alt stat membru vor fi protejate de o armată și mai puternică, făcută dintr-o combinație de forțe naționale, iar nimeni nu ar visa să atace Franța sau orice alt stat membru, pentru că ar declanșa o reacție din partea armatei comune.
Țările europene nu pot continua să se bazeze pe SUA pentru siguranță, trebuie să ne protejăm granițele și interesele geopolitice si comerciale.
Uniunea Europeană (UE) este familiarizată cu dezbaterile recurente privind sfera apărării europene, printre acestea fiind și crearea unei Armate Europene. În lipsa unui cadru adecvat, conceptul unei armate unite rămâne fragil și incert.
Existența unei armate europene pare și mai mult o posibilitate, cu art.(2) alin.(4) din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) considerând securitatea națională ca fiind „responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru”. În consecință, „politica comună de securitate și apărare” (PSAC) este privită ca fiind subordonată domeniului mai larg al politicii externe, ca o „politică externă și de securitate comună” (PESC).
Sub această paradigmă, preocuparea pentru securitate este blocată în parametrii naționali, lăsând la latitudinea guvernelor europene să improvizeze și să încerce să converge „clusterele de apărare” naționale existente în eventualitatea unei amenințări. Pe măsură ce mediul de securitate a evoluat și s-a adaptat la noile tipuri de amenințări, trebuie să ne întrebăm dacă arhetipul strategiilor și capacităților militare fragmentate va fi suficient pentru a menține securitatea.
În 2018, UE părea să progreseze spre ideea de a avea propriile forțe armate. Discursul public occidental a stârnit îngrijorări cu privire la slăbirea legăturilor Statelor Unite cu aliații săi europeni, în contextul politicii externe imprevizibile a lui Donald J. Trump.
Președintele francez Emmanuel Macron a fost una dintre vocile cele mai puternice care susțineau o „armata europeană”, susținută de cancelarul german Angela Merkel. Presa înfățișa această agitație ca pe o piatră de temelie, un prag care în sfârșit este lăsat în urmă, întrucât Uniunea Europeană este pregătită să-și dezbate opțiunile și să se consolideze ca putere de auto-ajutorare. Acordul permanent de cooperare structurată (Pesco) și interoperabilitatea acestuia au primit critici puternice pentru deficiențele sale, voci politice puternice cerând angajamente militare mai puternice.
Din păcate, majoritatea inițiativelor nu au fost suficient de îndrăznețe pentru a depăși sfera de aplicare a intensificării cooperării în domeniul apărării dintre statele membre și vizează un obiectiv mai expansiv: definirea și reproiectarea paradigmei securității europene ca fiind colectivă.
Oricât de controversată este o idee, Uniunea Europeană ar trebui să înceapă cu adevărat să se concentreze pe integrarea forțelor armate ale statelor sale membre. Pe de o parte avem Rusia care ucide nenumărați ucraineni și comite sabotaj în Marea Britanie și Republica Cehă, iar pe de altă parte avem Statele Unite reticente care trec între politici izolaționiste și intervenționiste la fiecare 4-8 ani.
Pentru ca Uniunea Europeană să avanseze, trebuie să înceapă să introducă măsuri pentru securitatea atât a actualelor state membre, cât și a viitoarelor state membre care sunt puse în pericol din cauza agresiunii externe și aduce responsabilitatea pentru siguranța Europei.
Dacă Europa dorește să pastreaza pacea, trebuie să aibă mijloacele necesare pentru a crea pacea, fiind capabilă să se protejeze împotriva influențelor străine ostile.
O armată UE nefederală având în vedere că articolul 42-7 al UE spune că statele membre sunt obligate să ajute în caz de atac, o astfel de comandă ar putea prelua automat forțele UE dacă activarea acelui articol este notificată Comisiei și Consiliului UE.
De exemplu, ar putea fi creat un comandament al UE care ar avea responsabilitatea privind pregătirea forțelor membre ale UE, organizarea de exerciții la scară largă și întreținerea zonelor de instruire specializate și planificarea și coordonarea desfășurărilor UE decise de Consiliu. În plus, acest Comandament ar putea acționa ca comanda generală pentru toate forțele UE în cazul unui atac asupra unui stat membru UE.