Cetățenii britanici aleg 650 de membri ai Parlamentului (MP) pentru a le reprezenta interesele și preocupările în Camera Comunelor. Parlamentarii analizează și propun noi legi și pot examina politicile guvernamentale, adresând miniștrilor întrebări despre problemele curente, fie în Camera Comunelor, fie în cadrul comisiilor.
Rolul Parlamentului
Parlamentul este o parte esențială a politicii britanice. Principalele sale roluri sunt examinarea și contestarea activității guvernului, dezbaterea și adoptarea tuturor legilor și permiterea guvernului să crească taxele și impozitele.
Elaborarea legilor
Elaborarea legilor este unul dintre rolurile esențiale ale Parlamentului. Aflați cum se elaborează noi legi și cum un proiect de lege trece prin Parlament și devine o lege.
Comisii
O mare parte din activitatea Camerei Comunelor se desfășoară în cadrul comisiilor, alcătuite din aproximativ 10 până la 50 de parlamentari. Aceste comisii examinează probleme în detaliu, de la politica guvernamentală și noile legi propuse, până la subiecte mai largi, cum ar fi economia.
Guvernanța Camerei Comunelor
Camera Comunelor este guvernată de un grup de deputați care alcătuiesc Comisia Camerei Comunelor. Funcționarea zilnică a Camerei este delegată înalților funcționari din cadrul Consiliului executiv al Camerei Comunelor.
Parlamentul Regatului Unit este organul legislativ suprem al Regatului Unit, al Dependențelor Coroanei și al Teritoriilor Britanice de peste mări. Se întâlnește la Palatul Westminster, Londra.
“Legislație primară” este termenul utilizat pentru a descrie principalele legi adoptate de organele legislative din Regatul Unit, de exemplu, legile adoptate de Parlamentul britanic, Parlamentul scoțian, Parlamentul galez și Adunarea Irlandei de Nord.
Acesta include legile adoptate de parlamentele istorice, alte acte legislative primare pentru Irlanda de Nord și măsurile Bisericii Anglicane (legislația pentru biserica stabilită din Anglia adoptată de Sinodul General al Bisericii Anglicane).
Aceste tipuri de legislație sunt denumite uneori “statute”, iar termenul “statute book” se referă la ansamblul legilor în vigoare în prezent.
Anumite instrumente legislative elaborate de Coroană și de Consiliul Privat în temeiul prerogativei regale (denumite “Prerogative Orders”) sunt, de asemenea, denumite legislație primară.
Ordinele de prerogativă se numesc fie “Ordine în Consiliu” (atunci când sunt emise de rege la recomandarea Consiliului Privat), fie “Ordine de Consiliu” (atunci când sunt emise de Lorzii Consiliului Privat fără aprobarea regelui).
Rețineți că astfel de ordine pot fi, de asemenea, emise în temeiul competențelor din Instrumentele statutare, mai degrabă decât în temeiul prerogativei (de exemplu, ordinele în Consiliu care conțin legislația pentru Irlanda de Nord).
“Legislația secundară” (denumită și “legislație subordonată”) este legislația delegată, elaborată de o persoană sau de un organism în temeiul autorității conținute în legislația primară.
În mod obișnuit, competențele de a elabora legislația secundară pot fi conferite miniștrilor, Coroanei sau organismelor publice. De exemplu, Oficiului pentru Comunicații (OFCOM) i se conferă astfel de competențe prin Legea comunicațiilor din 2003.
Principalele tipuri de legislație secundară sunt instrumentele statutare, normele și ordinele statutare, instrumentele bisericești.
Există trei tipuri principale de instrumente statutare în Regatul Unit: “Orders”, “Regulations”, “Rules”. Cu toate acestea, nu există o limită impusă în ceea ce privește descrierile care pot fi date instrumentelor statutare.
Alte exemple includ “Scheme”, “Direction” și “Declaration”. Diferitele tipuri de instrumente îndeplinesc funcții diferite, dar toate au aceeași forță legislativă. Înainte de 1948, când a intrat în vigoare Statutory Instruments Act 1946, instrumentele echivalente erau cunoscute sub denumirea de “Statutory Rules and Orders”.
Instrumentele bisericești sunt elaborate de Arhiepiscopii de Canterbury și York în temeiul autorității cuprinse în măsurile bisericești. Uneori, în adnotările la legislația revizuită, acestea sunt denumite și “Archbishops Instruments” și sunt utilizate aproape exclusiv în scopul intrării în vigoare a măsurilor bisericești.
Instrumentele statutare scoțiene sunt instrumente elaborate începând cu 1999 în temeiul autorității cuprinse în legile Parlamentului scoțian.
Ca și în cazul instrumentelor statutare din Regatul Unit, există trei tipuri principale de instrumente statutare scoțiene (“Orders”, “Regulations” și “Rules”). În plus, în Scoția există norme judiciare cuprinse în instrumente statutare denumite “Acts of Sederunt” și “Acts of Adjournal”. De asemenea, pot exista și alte descrieri ale instrumentelor statutare scoțiene.
Instrumentele statutare galeze sunt instrumente statutare care se referă în mod specific la Țara Galilor. Acestea pot fi elaborate în temeiul autorității conținute în legi ale Parlamentului britanic, măsuri ale Adunării Naționale pentru Țara Galilor sau legi ale Adunării Naționale pentru Țara Galilor sau legi ale Senedd Cymru. Instrumentele statutare din Țara Galilor sunt publicate atât în limba engleză, cât și în limba galeză.
Regulile statutare din Irlanda de Nord sunt echivalentul instrumentelor statutare pentru Irlanda de Nord. Acestea pot fi elaborate în temeiul autorității cuprinse în legile Adunării Irlandei de Nord.
Acestea pot fi elaborate în temeiul unor legi ale Parlamentului britanic sau al unor ordine ale Consiliului care conțin legislația primară pentru Irlanda de Nord în timpul perioadelor de guvernare directă de către guvernul britanic (și care continuă să fie utilizate pentru chestiuni care nu au fost transferate către Adunare).
În ciuda denumirii, normele statutare apar în aceleași trei tipuri principale ca și instrumentele statutare (“Orders”, “Regulations” și “Rules”). De asemenea, pot exista și alte descrieri ale normelor statutare.
Ce este legislația secundară?
Legislația secundară sau delegată este legislația elaborată de o persoană sau de un organism, altul decât parlamentul (de obicei, miniștrii guvernului), în temeiul competențelor delegate de o lege “mamă” a parlamentului. Această lege-mamă este denumită legislație “primară” și specifică ce poate face legislația secundară, cine o poate adopta și (de obicei) procedura prin care trebuie adoptată.
Cum se poate identifica legislația secundară?
Legislația secundară are, de obicei, cuvintele “normă”, “ordin” sau “regulament” în titlu. Multe acte de legislație secundară sunt denumite “instrumente statutare” sau “SI”, care reprezintă cea mai comună formă de legislație secundară.
La ce se utilizează legislația secundară?
Legislația secundară este utilizată în general în trei scopuri:
Pentru a completa detaliile unei legi a parlamentului. Multe legi ale parlamentului stabilesc doar direcțiile politice la nivel înalt, lăsând ca o mare parte din detaliile tehnice să fie furnizate ulterior prin intermediul legislației secundare.
Această abordare este de obicei adoptată din două motive. În primul rând, deoarece parlamentul a aprobat deja forma generală a politicii și se consideră că adăugarea unor astfel de detalii nu justifică același control intensiv ca în cazul unei legi parlamentare.
În al doilea rând, din punct de vedere practic, nu există suficient timp sau capacitate parlamentară pentru a include astfel de detalii tehnice într-o lege parlamentară.
Pentru a oferi flexibilitate în vederea actualizării legislației atunci când este necesar. În anumite domenii, politica este supusă unor modificări regulate, de mică amploare, care nu sunt considerate a justifica o nouă lege parlamentară.
De exemplu, în cazul în care o lege-mamă stabilește o anumită prestație, legislația secundară poate fi utilizată pentru a actualiza prestația în fiecare an.
În unele cazuri, competențele de a crea legislație secundară ar fi putut fi acordate cu intenția de a fi utilizate în scopuri relativ necontroversate, dar mai târziu au fost folosite pentru a face schimbări semnificative de politică – cum a fost cazul în 2015, când guvernul a încercat să utilizeze legislația secundară pentru a aduce modificări creditelor fiscale.
Unele puteri controversate – cunoscute sub numele de puteri Henry VIII – permit ca legislația secundară să fie utilizată pentru a modifica sau a abroga legislația primară.
Pentru a răspunde la situații urgente. Unele legi părintești prevăd ca legislația secundară să intre în vigoare imediat, permițând guvernului să modifice rapid legea ca răspuns la evenimente. Un exemplu extrem al acestei părți din Civil Contingencies Act 2004, care împuternicește miniștrii să adopte reglementări de urgență în perioade de criză națională.
Cine poate elabora legislația secundară?
Legea de bază a parlamentului va specifica organismul sau persoana căreia parlamentul i-a delegat puterea. Cea mai mare parte a legislației secundare este elaborată de către miniștrii guvernului, dar competențele pot fi delegate și altor persoane, cum ar fi miniștrii administrațiilor descentralizate sau organismele publice.
Cum poate fi contestată legislația secundară?
Deoarece legislația secundară nu este elaborată de parlament, principiul suveranității parlamentare, care împiedică de obicei instanțele să anuleze legislația, nu se aplică în cazul acesteia.
Acest lucru înseamnă că legislația secundară poate fi contestată în instanță (adică poate face obiectul unui control judiciar) și uneori poate fi anulată. Acest lucru conferă sistemului judiciar un rol important în supravegherea exercitării competențelor de a utiliza legislația secundară.
Cum se elaborează legislația secundară?
Actul de bază va specifica, de obicei, procesul prin care trebuie să se elaboreze legislația secundară. Există două procese principale care pot fi utilizate, cunoscute sub numele de proceduri negative și afirmative.
Aceste proceduri oferă niveluri diferite de control parlamentar. Atunci când este de acord să își delege rolul legislativ, parlamentul va decide ce nivel de control parlamentar consideră că este adecvat, având în vedere natura puterii.
În mod obișnuit, parlamentul va solicita un control mai mare asupra exercitării competențelor de mare anvergură sau asupra celor care aduc modificări în domenii sensibile ale politicii.
Legislație provenind din UE
Anexa 5 la Legea privind Uniunea Europeană (retragerea) din 2018 (c. 16), astfel cum a fost modificată prin Legea privind Uniunea Europeană (Acordul de retragere) din 2020 Sch.5 alin. 48, prevede publicarea regulamentelor UE, a deciziilor UE și a legislației terțiare a UE publicate pe EUR-Lex până la 31 decembrie 2020, ora 23.00.
Aceasta impune publicarea a patru acorduri internaționale – Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Tratatul Euratom și Acordul privind SEE. Acestea sunt acum publicate pe legislation.gov.uk.
Legea din 2018 privind Uniunea Europeană (retragerea) conferă competența de a publica alte documente legislative care pot fi utile și prin urmare, legislation.gov.uk include corrigenda (buletine de rectificare pentru legislația UE) și directivele UE cum sunt publicate pe EUR-Lex.
Arhiva web EU Exit Web Archive conține o selecție mai largă de documente, inclusiv tratate, documente legislative, Jurnalul Oficial al UE, jurisprudență și alte materiale justificative, precum și hotărâri ale Curții Europene de Justiție în limbile engleză, franceză și germană.
Parlamentul TV
Urmăriți transmisiunile în direct sau arhivate ale activității parlamentare.