O stranie melancolie ma incearca la finalul fiecarui an pe masura ce sunt tot mai aproape de sarbatorile de Craciun. Imagini din diferitele momente similare ale vietii imi vin cu putere in fata ochilor mintii. Retraiesc clipe din copilarie cand simteam mirosul puternic al bradului impodobit ca un amestec de rasina revarsata din seva sa interioara si de ciocolata emanata de nenumaratele bomboane care atarnau pe toate crengile sale. De fapt, nimic nu iti confera mai multa pace decat admirarea unui pom de Craciun, de preferinta natural, ce are darul de a-ti fixa in memorie impresii de nesters.
Sunt clipe unice, pe langa care trecem de multe ori nepasatori, iar alteori prea grabiti pentru a le mai da atentie, momente cand eternitatea pare sa ne zambeasca binevoitor in ciuda efemeritatii noastre. Sunt adieri diafane ale unei placute fagaduinte ca anul care va urma va fi mai bun, mai plin de realiz?ri si mai fericit, ca tot ce este rau sau incurcat s-a topit, iar un nou inceput iti sta in fata de acum inainte. Nu este de mirare ca multi dintre noi incearca in astfel de clipe sa promita schimbari majore ale vietii si sa fie sinceri in dorinta de a schimba tot ceea ce s-a dovedit a fi lipsit de sens sau continut.
Dar pentru alte persoane sfarsitul de an poate insemna retrairea acelor fragmente de timp cand erau inca alaturi de cei dragi si care din diferite ratiuni au disparut din cercul celor apropiati. Fie au plecat de langa noi in lumea cea mare, fie au trecut dincolo de orizontul acestui timp pe care il traim. Si atunci, experienta devine cumplit de dureroasa, chiar agonizanta, innegurand viziunea pentru ceea ce va urma in noul an. Nu este nimic mai descurajator decat sa ai inaintea ta imaginea unei experiente fericite ce nu se mai poate repeta vreodata.
In urma cu doua saptamani am avut ocazia sa ma pot plimba pe malurile pitoresti ale lacului Leman, mai precis sa pot vizita vechea cetate a Genevei. Decorul era splendid, imaginea muntilor proiectandu-se maiestuos, dar protector asupra nenumaratelor asezari umane raspandite la poalele lor. In interiorul orasului deja erau facute pregatirile pentru apropiatele sarbatori fapt vizibil printr-o multime de brazi impodobiti si instalatii electrice dintre cele mai ingenioase dispuse de-a lungul strazilor principale ale cartierului medieval. Toate magazinele erau pline de persoane dornice sa cumpere bogatia de marfuri expuse, preturile fiind accesibile pentru locuitorii orasului, �nsa destul de scumpe pentru turistii aflati in aceasta perioada. Cu toate acestea, o retinere interioara ma oprea sa ma pot bucura de feeria sarbatorilor care deja se simtea in tot cuprinsul localitatii. Privind de la fereastra hotelului unde stateam observam miscarea ordonata a oamenilor plecand si venind sau a mijloacelor de transport in comun, cu silueta lor inconfundabila si cu ritmul lor bine reglat asemenea unui ceas cu adevarat elvetian.
Desi ningea, aaa cum imi place, imagine ce imi aduce mereu aminte de orasul meu natal Brasov, gandurile imi ramaneau in zona orizontului “cenusiu”, fara a putea sa ma desprind de impresia de sfarsit de ev ce imi tulbura sufletul. In zadar ma plimbam pe strzzi, vizitam magazine sau incercam sa ma bucur de ceea ce era in jurul meu. Chiar si vizita pe la persoane cunoscute nu mi-a adus mai multa impacare, iar in cursul lungilor nopti cand nu puteam sa dorm, aveam tot timpul necesar pentru a retrai cu putere perioada sarbatorilor de iarna cu o nostalgie sfasietoare.
Cred ca niciodat? nu l-am inteles mai bine pe Albert Camus decat in aceast?a scurta saptamana petrecuta in Geneva, oras al lui Ioan Calvin – omul credintei, dar si al lui Jean Jacque Rousseau – omul “ateismului luminat”, proiectia celui din urma fiind mai puternica decat a primului In constiinta mea. Intrebarile fundamentale pe care mereu am incercat sa le evit imi reveneau cu putere pana cand durerea semnului de intrebare ma contorsiona in neputinta de a da un raspuns suficient de clar pentru a-mi linisti sufletul. In aceasta stare de apasare am stat pana in penultima zi a scurtului meu sejur, abia asteptand sa ma pot intoarce in tara.Insa nu m-am lasat pana nu am ajuns la catedrala Sfantul Petru, pe care nu pot sa o ignor ori de cate ori am ocazia sa calatoresc pe aceste meleaguri. Astfel, din momentul in care am trecut de poarta inalta si impozanta de la intrare, am simtit ca o raza de lumina incepe sa se distinga la orizont. Atmosfera inselatoare a acestui sanctuar era de natura sa inlature impresiile discordante ale trairilor mele confuze.
To be continued
Octavian Lupu