Molcom, cu mocănița, pe Valea Vaserului

Magazin Romanesc de materiale, Instalatori Romani in Londra. 12 The Broadway, Gunnersbury Lane, London W3 8HR 07958713549 . Parcarea este gratis in fata magazinului.
Valea Vaserului

Cine n-a fost macar o data la plimbare cu mocănița, sa faca lucrul asta, pana mai are unde si cu ce. Cine n-a fost macar o data in Maramures, pe Valea Vaserului, sa faca bine sa se duca, caci nu va avea de ce sa-i para rau. Este o experienta care trebuie traita, macar o data-n viata. E ca o intoarcere in trecut, la pas domol, intr-o lume de mult apusa, mult prea departe de viteza luminii, invaluita-n fumul gros si alb al locomotivei cu aburi, care-ti dezvaluie din cand in cand, peisaje parca desprinse din cartile de povesti.

De foarte multa vreme ne dorim sa mergem in Maramuresul istoric, lucru ce nu s-a intamplat din varii motive, dar nu regret inca, fiindca mai sper ca pana la urma se va petrece. Asa a fost si-n urma cu ceva timp, cand am avut ocazia sa mergem in Maramures si am sperat ca va fi acolo unde am fi vrut noi, dar nu s-a potrivit intocmai, asa incat am ajuns tocmai la Viseu de Sus. N-a fost alegerea noastra, ci a mai multora cu care urma sa ne intalnim acolo, asa incat n-am putut decat sa ne supunem dorintei majoritatii.

Ideea initiala ar fi fost sa ne cazam in trenul-hotel “Carpatia Express” care exista acolo, insa pentru asta, rezervarile ar fi trebuit fi facute cu foarte mult timp inainte, asa incat a trebuit sa renuntam. In schimb, putem sa mergem la Viseu, sa ne cazam intr-un hotel sau o pensiune de acolo si una din cele trei zile in care aveam sa stam aici, s-o dedicam plimbarii cu mocănița, pe Valea Vaserului.

Ne-a incantat pana la urma ideea, fiind o ocazie unica de a ne plimba cu mocănița, pe singura cale ferata forestiera inca functionala din Europa, asa cum sta scris si pe site-ul oficial al Căii Ferate Forestiere Vişeu de Sus.

Cine este interesat de aceasta plimbare inedita, va gasi pe site toate informatiile necesare, modul in care poti face rezervare in prealabil (ceea ce noi n-am facut), pretul biletelor, orarul trenurilor, pachetele de servicii existente in anumite momente ale anului, si-asa mai departe. Totul e foarte bine organizat, lucru la care m-as fi asteptat mai putin, traind in Romania. Iertat sa-mi fie acest lucru, poate supar pe cineva, dar de multe ori mi s-a intamplat “sa merg la pomul laudat cu sacul” si sa raman dezamagita. Ei, bine, aici nu a fost cazul, puteti merge cu toata increderea.

Dupa o noapte “furtunoasa” dar nu din vina noastra, ci a pensiunii in care am facut greseala sa ne cazam si care tocmai gazduia o nunta (fara sa ne fi anuntat in momentul in care am rezervat), cu ochii mici si carpiti de somn, ne desteptam a doua zi dimineata, cu gand sa ne plimbam cu mocănița.

Intrucat n-avem rezervari iar plecarea primului tren e la ora 9, o luam din loc pe la ora 8, dupa un mic dejun si o cafea infulecate-n graba, cu gand ca poate mai gasim bilete.

N-am niciun chef si sunt obosita moarta, dupa noaptea de nesomn petrecuta la pensiune, acompaniati fiind de tot felul de ritmuri si chiuituri care-au tinut pana la ziua. As vrea sa dorm si numai de plimbat cu mocănița nu-mi arde acum, dar daca tot suntem cu totii aici, n-am incotro si merg si eu.

Gasim gara istorica destul de repede si de usor. E o invalmaseala si o aglomeratie de nedescris aici, in orele diminetii, masina langa masina si om langa om, cu totii asteptandu-si randul ori la bilete, ori la urcarea in primul tren, cei care au fost inspirati sa-si faca rezervare mai devreme. Se-aseaza la rand si cativa dintre-ai nostri, dar fara mari sperante ca aveam sa mergem cu mocănița in ziua aceea, atat de multa lume este.

Intre timp, ceilalti ramasi, nu avem altceva de facut in tot acest timp, decat sa admiram locomotivele din gara, precum si trenurile care-si asteapta calatorii.

Putina istorie.

Calea ferata care urmeaza valea Vaserului, este celebra datorita faptului ca pe ea circula ultimele trenuri conduse de locomotive cu abur, din Europa. Nu stiu exact la nivel mondial care este situatia, insa in Europa este singura cale ferata functionala, pe care se mai transporta busteni de lemn, inca din anul 1932.

Incepand cu anul 2000, circula regulat pe Valea Vaserului, trenuri cu abur pentru turisti. Sezonul incepe primavara si se sfarseste toamna, prin luna octombrie. Toate detaliile referitoare la orarul de mers, precum si altele, se gasesc pe site-ul oficial si in mersul trenurilor.

Constructia caii ferate de la Viseu de Sus a inceput in anul 1930 si s-a terminat in 1933, avand o lungime de 56 km. In total, traseul de 56 de km parcurs la urcare dureaza circa 8 ore si se opreste cu aproximativ 2 km inainte de granita cu Ucraina. La coborare, acelasi traseu este parcurs in 6 ore.
A nu se intelege ca acesta este si traseul pentru turisti; dimpotriva, acesta din urma dureaza cam 2 ore dus si cam tot atata la intors, cu precizarea ca pe parcurs se fac cateva opriri in haltele existente pe traseu, pentru realimentarea locomotivelor si pentru relaxarea turistilor.

Sus, in varf, la statia finala Paltin, la aproximativ 21 km de la plecare, popasul e mai lung, de aproximativ o ora, timp in care te poti plimba prin imprejurimi, ori poti manca, ori poti face orice altceva, cu conditia sa nu te apropii prea mult de granita cu Ucraina.

Locomotivele cu abur care tracteaza trenurile, sunt construite prin anii ’50 la Resita, iar acum sunt functionale datorita fundatiei elvetiene “Hilfe für die Wassertalbahn”. Tot aceasta fundatie a facut posibila restaurarea depoului si a cladirii garii, precum si achizitionarea de vagoane pentru calatori, facand astfel posibila excursia cu mocănița.

In timp ce asteptam fara prea mari sperante sa ne vina randul la bilete, nu ne putem opri sa admiram locomotivele cu abur, care tocmai incep sa pufaie si sa puna in miscare primele trenuri din ziua aceea.
Si la un moment dat, surpriza! Tovarasii nostri au reusit sa ia bilete la urmatorul tren, asa incat mai avem de asteptat putin doar, pana ce ne vom putea “imbarca” si noi si porni in inedita calatorie. Mai facem poze, mai povestim, mai admiram trenurile dintr-o alta epoca si in final, ne vine randul sa urcam.

Totul e bine organizat, caci nu esti lasat sa urci la intamplare in tren, ci esti ghidat de catre insotitorul de tren, in cazul nostru, in persoana unui tanar care ne indica exact vagonul si compartimentul in care trebuie sa urcam, apoi ne spune regulile trenului. Nu ai voie sa deschizi usa sau geamul in timpul mersului, sa te apleci in afara ori sa treci dintr-un vagon intr-altul, precum si alte multe reguli de bun simt, iti sunt spuse ferm si fara putinta de tagada, de catre tanarul insotitor de tren, care in tot acest timp ne verifica si biletele, inainte de a porni.

In vagoanele  miniaturale, totul este din lemn, inclusiv bancutele pe care stam, ceea ce, alaturi de spatiul limitat, face calatoria destul de incomoda. Oricum asta nu ne deranjeaza mai mult decat oboseala acumulata pe parcursul noptii nedormite, dar suntem dispusi sa uitam totul si sa savuram calatoria.

Si in sfarsit, pornim! Dupa cateva suieraturi de locomotiva si una, doua, smucituri, ne punem in miscare. Viteza e atat de mica, incat ai impresia ca poti alerga nestingherit pe langa tren, fara sa-l pierzi din ochi, daca cumva ti-ar trece prin cap sa o faci.

Pe data apar la vedere aparatele de fotografiat si toata lumea se inghesuie sa faca poze atat in tren cat mai ales afara, peisajului care se deruleaza pe langa noi, uitand pe data de regulile de siguranta insirate de insotitorul de tren.

Majoritatea calatorilor e aplecata pe geam afara, cu obiectivele in cautarea senzationalului, cu privirile incantate de ceea ce vedem in jur. Si trecem asa pe langa dealuri si vai, pe podete din lemn, lasand Valea Vaserului cand de-o parte, cand de alta a caii ferate, cand rostogolindu-si apele de-a dreptul pe sub noi.

Avem noroc de o vreme superba, soarele e deja sus si racoarea diminetii abia se mai face simtita. Incet, incet, parca si oboseala se face pierduta, lasandu-ne doar bucuria copilareasca pe care o simtim mergand cu mocănița.

Valea Vaserului se indeparteaza treptat de noi, facand loc unor deschideri largi care ne lasa sa patrundem cu vederea pana hat, departe, catre piscurile din zare, ca sa revina apoi treptat pe langa noi, atat de aproape incat ne pare ca ne vom cufunda in apa. Hatisurile aproape ca patrund de multe ori pe geam si trebuie sa fim atenti sa nu ne zgariem. Alteori se departeaza si locul se largeste, lasand deschis privirii noastre, peisajul de poveste.

Trecem pe langa case mai mici, mai mari, izolate la mare distanta, una fata de alta. Pe pragul multora dintre ele stau copii sau chiar adulti, care ne fac cu mana zambind si carora le raspundem in acelasi mod.

Vremea trece pe nesimtite si ajungem in prima halta, unde oprim pentru alimentarea locomotivei. Nu stiu sum se numeste halta, dar e bine ales locul, un spatiu larg, pe marginea raului, unde toata lumea se da jos din tren pentru a-si dezmorti oasele. Exista si toalete aici, cateva compartimente din lemn, curate si civilizate.

Dupa o pauza de aproximativ zece-cincisprezece minute, ne imbarcam si pornim iar, invaluiti de fum si de suntetul strident al semnalelor locomotivei cu abur. Ne continuam calatoria catre nord, intr-un tinut de poveste, nelocuit de nimeni. Calatorii din tren ignora de-a binelea regulile de siguranta, aplecandu-se pe geamuri periculos de mult, doar din dorinta de a face fotografii cat mai reusite. Intr-adevar merita riscul, caci peisajul si scenele sunt nemaipomeninte, mai ales atunci cand privesti trenul serpuieste prin curbe.

Dupa o vreme oprim intr-o noua halta, unde din nou ne dezmortim, iar mecanicii locomotivei o realimenteaza cu apa, urca deasupra ei pentru a verifica ceva, operatiuni privite cu mare interes, mai ales de catre copiii aflati in tren, dar si de catre noi. Pornim mai departe.

La capatul a doua ore de mers molcom, ajungem la destinatie, in statia Paltin, aflata ni se spune, la vreo 2 km departare de granita cu Ucraina. Aici avem sa stam mai mult, o ora, timp in care toata lumea trebuie sa coboare din tren, iar programul e “de voie”. Sunt cateva foisoare din lemn, amenajate cu mese si bancute, unde putem sta si manca, daca am avut inspiratia de a ne aduce de-ale gurii. Intre timp, caci au trecut cativa ani de la calatoria noastra, citesc pe site-ul oficial al mocăniței, ca poti lua masa aici, in regim de catering, caci exista o firma care se ocupa de acest lucru.

In principiu, ni se spune ca in timpul acesta de ragaz pana la intoarcere, putem face tot ce dorim, doar ca suntem sfatuiti sa nu ne aventuram prea mult catre granita cu Ucraina.
Coboram asadar din tren, sa facem pozele de rigoare si pe-ndelete cu locomotiva si trenul stationat, dupa care vom vedea ce-i de facut prin zona.

Locomotiva obosita, pufaie si-acum aidoma unui balaur urias care scoate fum pe nari, doar ca pare mai putin amenintatoare si mult mai puternica, vazuta de aproape. Vazand acum imaginile cu trenul invaluit in abur, acestea imi evoca o atmosfera interbelica, ce nu se potriveste cu locul doar prin prisma pasagerilor aflati in peisaj si a imbracamintii acestora.

Ne indreptam catre foisorul de lemn cu mese si bancute, unde petrecem catva timp mancand si povestind, apoi plecam care-n-cotro, sa exploram imprejurimile.

Aidoma copiilor carora cu cat le spui de mai multe ori sa nu faca un lucru, cu atat sunt mai tentati sa-l faca, pornesc impreuna cu Marius inspre nord, pe langa padure, urmand calea ferata care se indreapta spre Ucraina. Mergem asa pret de vreun kilometru, dupa care  socotim ca e de-ajuns, ca doar nu vrem sa ajungem unde nu trebuie. Ne oprim sa facem niste poze, caci am ajuns in cel mai nordic punct pentru noi, apoi studiem calea ferata cu ecartamentul ei asemeni trenurilor de papusi si o luam incetisor pe drumul de intoarcere catre locul in care poposisem.

Ajungem inapoi cu suficient timp inainte de plecare, incat sa asistam la cateva episoade inedite. Unul este cel al sosirii in statie a inca unei mocănițe, prilej cu care putem vedea entuziasmul de pe fata calatorilor ajunsi aici, pesemne identic cu cel pe care-l traisem si noi cu nu mai mult de o ora inainte.

Un altul, este episodul in care ne dam seama o data in plus ca neamul romanesc nu se dezminte in a fi unul de “grataristi”. Nici nu opreste bine trenul in halta si o familie probabil, formata din mama, tata si fiu, inarmati cu diferite “instrumente” necesare acestui “sport” atat de indragit la noi, aproape ca sar din tren si pe data aprind un foc intr-o margine, fara sa-i intereseze apropierea de padure.

Din  bagaje scot pe data pulpele de pui probabil gata condimentate, sticla de ulei si discul si se astern pe fript, fara sa le pese de ceea ce-i in jurul lor sau ce-ar fi de vazut acolo, ca si cand unicul scop al calatoriei cu mocănița, ar fi fost prajirea si mancatul pulpelor de pui, undeva, la 2 km de granita cu Ucraina.

M-a mirat faptul ca toata lumea-i privea care mai cu indulgenta, care mai amuzati, dar nimeni, nici macar mecanicii trenului care ar putea fi priviti ca niste autoritati, nu le-a atras atentia asupra a ceea ce faceau. De fapt nici n-am vazut pe undeva vreun semn care sa interzica aprinderea focului in zona aceea.

Am facut cateva poze pe furis sa ne distram si ulterior episodului, caci faza ne-a adus aminte de una similara, petrecuta cu cativa ani in urma. Coborand Transfagarasanul cu masina, intr-una dintre curbele cele mai stranse, unde nu era pic de loc, nici cat sa poti opri in caz de avarie, nu mica ne-a fost surpriza sa vedem un grupulet care incinsese o frumusete de foc pe marginea aceea inghesuita de drum, in calea tuturor masinilor, ca sa-si friga gratarele. Ai fi zis si-atunci, ca oamenii nu mai mancasera de-o saptamana si nu mai avusesera rabdare sa ajunga sus sau jos, ori intr-un loc in care sa nu-si puna vietile lor sau ale altora in pericol, de dragul unor gratare. N-am sa inteleg niciodata acest comportament…
Vremea trece repede si parca nici n-am ajuns bine si suntem deja anuntati sa urcam in vagoane, caci trebuie sa plecam. Ne reluam vechile locuri in vagoane si pornim pe drumul de intoarcere, dar parca mai lipsiti putin acum de bucuria surprizei de a merge cu micul trenulet.

Cunoastem deja drumul si suntem obisnuiti cu peisajele, doar ca acum suntem de cealalta parte a raului, pe care-l traversam iarasi, de cateva ori.

In mai putin timp decat facusem la urcare, ne vedem iarasi jos, in gara istorica, iar calatoria cu mocănița pe Valea Vaserului s-a sfarsit.
Am trait o frumoasa aventura, pe care n-am regretat-o, caci am patruns intr-o lume misterioasa, parca de mult apusa, cu iz de istorie.

Garaj Auto Romanesc, Mecanici Romani in Londra 07951900244 Meadow Industrial Estate Unit 9, Dale Cl, Barnet, Greater London EN5 1AU
Garaj Auto Romanesc, Mecanici Romani in Londra 07951900244 Meadow Industrial Estate Unit 9, Dale Cl, Barnet, Greater London EN5 1AU
About Roxana 18 Articles
† Februarie 2016

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*